– Tot cu sapa, tot cu sapa domnu’ învățător. Nu vă lăsați deloc.
– Da, răspunse scurt învățătorul, călcând obosit prin colbul drumului de țară, cu sapa în spate, în drum spre casă. Fraier sunt, își spuse-n gând. Un învățător să răspundă astfel ciobanului satului. Bine, acum primar cu stână, dom’ primar. De parcă visul vieții mele ar fi sapa, nu cartea și stiloul. Dar… doar cu salariul ce-aș face dacă n-aș mai folosi și sapa? își continuă gândul.
– Vă mai calc și eu pentru o hârtie? continuă ciobanul, adică primarul , din mașina sa strălucitoare, proaspăt spălată.
– Da, bineînțeles, mai treci, se bucură pentru o secundă învățătorul, de recunoașterea primarului, privind dibăcia sa în ticluirea cuvintelor. Mă bucur ca prostu’, continuă în gând, că am ce să-i aduc aminte la iarnă, când i-oi cere lemne pentru școală. Și când te gândești că mi-a fost elev. Ce-i drept, pentru un an, că l-am lăsat repetent. Cum o fi terminat ăsta liceul? Da’ ce mașină-i asta primare, continuă învățătorul ,gâdilîndu-i orgoliul ?
– Una nouă,…. știi …ședințe de partid, nu pot merge așa ca ultimul prost, tre’ să am puțină atenție.
– Eticheta, continuă învățătorul.
– Ce etichetă? ciobanul era în totală ceață.
– Adică imaginea dumitale, la asta te referi nu?
– Da, ai înțeles. Ți-am spus eu că ești deștept dom’le. Că d-aia vin eu mereu la mata să-mi faci hârtiile. Te prinzi repede. Știi ce e important.
– Știu pe naiba. Că dacă aș ști, n-aș fi eu cu sapa-n mână și dumneata ….. și se opri brusc. Continuarea ar fi fost „și dumneata în acea mașină”, dar ce sens avea să-l supere acum pe primar, tot n-ar fi rezolvat nimic.
– De, eu te-am chemat consilier la mine, dar n-ai vrut. Știi în primărie mai iese una alta, te mai vede lumea care trebuie, mai vine unul de sus că are nevoie de ceva și-i mai spui și tu de ce ai nevoie. Oamenii e oameni, se ajută între ei.
– Și când spuneai că treci? spuse dascălul satului.
– Uite-acu’. Da’ am nițică treabă-n altă parte și cum ai ajuns acasă, hop și eu. N-am nici o treabă, își spuse-n gând primarul, dar nu-l duc cu mașina până acasă, că o murdărește și mă fac de râs când o veni ăla de la județ.
– E grabă? Apuc să dau și eu cu apă pe mine? continuă învățătorul.
– Cam e. Știi, am răspundere mare, multe de făcut, nu-mi ajunge ziua. Mă servești întâi ș-apoi oi face ce-oi vrea. Ce zici? Că și eu când ai o treabă la primărie…. cum fac? Te iau primul, nu? Hai sănătate, ne vedem. Apăsă pe accelerație lăsând în urma sa un nor mare de praf.
– Ei, așa-ți trebuie dacă ai învățat carte, spuse ca pentru sine învâțâtorul.
Și termină treaba, îl servi pe primar, îi scrise hârtiile.
– Ai început să scrii cam urât, acum îți dau și eu notă mică … ha, ha, ha … ții minte când mi-ai dat 4 la caligrafie? Da’ vezi nu-ți port pică.
– Mâini moarte, spuse învățătorul privindu-și mîinile crăpate de muncă, mâini care știau deopotrivă să folosească stiloul, pensula, sapa sau toporișca.
Din Culori 