Cine nu știe să râdă, învață

Nu aveau mai mult de nouă sau zece ani. Săreau dezinvolți de pe o bancă pe alta. Erau gălăgioși. Ceva firesc pentru doi copii ai străzii. La ora aceasta tot parcul era al lor.

– Hai să râdem, spuse unul dintre ei.

– Păi ce, acum nu râdem?

– Nu, să râdem ca „ei”, să spunem glume și să râdem.

„Ei” erau ceilalți, cei care aveau o casă și o familie, cei care nu căutau prin gunoaie, erau bine îmbrăcați și aveau ce mânca.

– Hei, domnu’ cu cravată, începu unul dintre ei mimând o discuție cu un personaj imaginar, mult mai înalt decât el, nu vrei un colț de pâine? E proaspătă pâinea. Abia am luat-o din tomberonul de pe colț. Ha, ha, ha……..

Celălalt se grăbi să se urce pe o bancă și, uitându-se de sus la antevorbitorul său, spuse cu un aer poruncitor:

– Dispari!

– Da’ ce sunt eu, animal pe cale de dispariție? Nu vezi că suntem tot mai mulți? Ha , ha, ha, ….. Doamna, doamna, îmi dați și mie trei lei? se adresă cel de jos către cel cocoțat pe bancă.

– Da’ ce, unul nu îți ajunge? veni repede răspunsul.

– Ție îți ajunge? Ha, ha, ha,……Dacă-ți ajunge, păstrează-ți unul și dă-mi mie portofelul, ha, ha, ha…..

Cel cocoțat interveni:

– Vai domnișoară, dar ce bine crescută sunteți! Probabil ați crescut într-un an cât alții în zece, ha, ha, ha……

– Ești mizerabil! completă celălalt pe un ton grav, jucând rolul domnișoarei.

– Știu că sunt, nu știu de când nu m-am mai spălat. Dar nu mă supără adevărul, ha, ha, ha…. pe tine de ce te supără?

Un lătrat de câine urmat de un schelălăit, încă unul și încă unul, le întrerupse jocul. Simultan se uitară unul către celălat spunând:

– Javra.

O rupseră la fugă în direcția din care venea zgomotul. O potaie maidaneză era atacată de un câine de companie, mult mai mare, venit cu stăpânul său în parc. Stăpânul privea impasibil scena.

– Javra, am venit, suntem aici, strigară cei doi copii repezindu-se fiecare cu câte un băț să-și salveze prietenul.

Ignorând prezența stăpânului, cei doi, fără pic de teamă, s-au aruncat în luptă. Câinele de talie mare reuși să îi agațe cu colții de haine, dar fără să-i rănească. Văzând că lucrurile au luat o întorsătură neașteptată, stăpânul își chemă câinele, care supus, lăsă totul deoparte și execută comanda. Copiii mai aruncară cu bețele după atacatori, dar renunțară, întorcându-se către Javra. Atacatorii se depărtau ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Ia să te văd Javră, ai ceva? Ți-a băgat potaia colții în ureche. Sângerezi. Doar atât. Hai că stai bine, și îl luară amândoi în brațe, unul pe de o parte, altul pe cealaltă. Câinele nu mai scotea nici un zgomot. Îi lingea și se lăsa alintat.

Instantaneu jocul lor reîncepu.

– Vai domnule, dar ce câine aveți! Care-i javra, el sau dumneavoastră? Ha, ha, ha,…..

– Închide-ți gura nătărăule, ca să nu ți-o închid eu, se auzi răspunsul.

– Am închis-o domnule, am vrut doar să văd cum lătrați , ha, ha, ha,…….

(sursa foto – google)

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Publicitate

Ochii minții

Deși devenea o aventură mersul pe jos, prin aglomerația orașului, nu își putea refuza această ultimă plăcere. De ce? Această zilnică experiență îl situa, credea el, în rândul oamenilor normali. Unele dintre simțuri erau acum mult mai accentuate, în timp ce vederea era tot mai slabă, stinse lumini și neclare umbre. Gândul că într-o zi chiar și aceste lumini și umbre ar putea să dispară îl speria îngrozitor, fiind  un motiv temeinic al plimbării sale zilnice.

Își luă bastonul și, cu un echilibrul educat, ieși ca de obicei din casă. Se străduia să nu folosească bastonul în ritmul acela repetat al nevăzătorilor în căutarea unui punct de sprijin, ba mai mult și-l imagina ca pe un accesoriu vestimentar care pe vremuri conferea purtătorului eleganță. Aceeași multitudine de mirosuri amestecate, carburant, iarbă, parfumuri, alcool, trandafiri, transpirație. Același zumzet al străzii, mașini, biciclete, copii râzând sau plângând, femei care aveau permanent ceva de spus, bărbați tușind, câini lătrând, bătrâni vorbind singuri. Uneori chiar îl distra faptul că, în anumite privințe, nu-i scăpa nimic din ceea ce se întâmpla în jururl lui. Chiar în acest moment un individ în blocul pe lângă care trece, în balcon, la etaj, destul de sus, își aprinde o țigară. Știe, pentru că el aude  zgomotul brichetei.

Aude un copil alergând pe trotuar, în spate, ce pare că se apropie foarte rapid de el. Exact cum bănuia, îl lovește din plin. Dar și acum ca și alte dăți nu îl găsește nepregătit, bastonul și picioarele bine proptite în asfalt, îl ajută să-și mențină echilibrul. În câteva secunde, două voci de femei  își cer scuze că au scăpat copilul din ochi și, oprindu-se din mers, încearcă, vorbind amândouă în același timp, să strunească odrasla.

Se apropie de singura intersecție pe care trebuie să o traverseze pentru a ajunge în parcul cu tei. Nu reprezenta un obstacol pentru el, cum probabil ați putea crede, pentru că semaforul îl ajuta cu semnalul sonor, iar atunci cînd nu funcționa, încă mai putea folosi percepția umbrelor în deplasare. Așteaptă la semafor. Trei sau patru persoane aproape de el fac același lucru. După zgomotul motoarelor își dă seama că mașinile trec în mare viteză. Dar se mai aude un zgomot cunoscut, același alergat al unui copil nu departe în spate. Pașii repezi se apropie, crescând viteza nu încetinind-o. Oare copilul acela e iar nesupravegheat? Semaforul în continuare roșu, mașini în mare viteză și un copil buimac alergând către intersecție. E aproape, foarte aproape. Întinde instinctiv bastonul în lateral ca pentru a opri pe cineva. Copilul intră cu viteză în baston, se împiedică și cade în stradă. În fața lui la nici 20 de centimetri o mașină a trecut mâncând pământul. dar nu l-a lovit.

Au urmat umbre adunând copilul de pe asfalt, copilul plângând, voci de femei certându-l, fel de fel de discuții care acum nu-și mai aveau rostul. Semnalul acustic al semaforului se porni, semn că e verde și poate trece.

În parcul cu tei, pe bancă la umbră, un domn elegant, cu baston și ochelari fumurii, privește spre cer, căutând razele de soare.

Ce anume să-i fi adus atâta mulțumire câtă se citea pe chipul său?

(sursa foto – google)

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Puterea gândului

   Se anunța o zi însorită, fără pic de ploaie și tocmai asta îl inspăimânta. Își freca mâinile și obrajii neștiind de ce-o face, dar nu-și dezlipea ochii de pe zarea albastră. Căuta un nor, căuta un semn.

– Ce faci copile? îi spuse maică-sa. Treci de mănâncă, c-apoi vei avea multă treabă cu taică-tu.

   Puțini ar crede, dar la cei 10 anișori ai săi știa să facă multe, mai ales la câmp. Nu-l slobozea taică-său deloc, îl lua peste tot, că era sau nu pentru puterile lui, măcar să vadă și să-nvețe, dacă nu l-or ajuta brațele.

– Ce treabă mamă? se făcu a uita.

– Nu i-a trecut lu’ taică-tu. Tot vrea să întoarcă brazda. Al de Lupu or fi acasă?

– Nu știu, da’ de ce intrebi?

   Maică-sa nu-i răspunse, dar el știa. Știa că e îngrijorată, că „Al de Lupu” erau hoți, răi, bătăuși, că le furaseră din pământ, iar taică-su’ vroia musai azi să-și facă singur dreptate, să întoarcă brazda pe pământul lui, luat cu japca de nemernicii ăia. Îi era frică să nu iasă cu bătaie. Iar „Al de Lupu” erau mulți și răi. Dacă veneau la ei în timp ce arau?

– Mamă, dar dacă-i pământul ud, crezi c-o să poată să tragă calul la plug?

– Ce prostii vorbești, copile? Care pământ ud? N-a plouat de-o săptămână, unde vezi tu pământ ud?

– Nu mamă, întreb și eu așa, atunci când pământul e ud, calul mai poate să tragă?

– Când e prea ud și mâlos nu se cade, e păcat de la Dumnezeu, chinui animalu’.

   Așa gândea și el. S-a rugat toată noaptea la bunul Dumnezeu, să dea o ploaie mare, să nu poată întoarce brazda.

– Mănâncă mă, n-auzi?

– Am mâncat destul. Nu prea pot înghiți așa dimineață. Nu știu ce am.

– Știu eu, ești sclifosit. Mergi de te-mbracă. Într-o oră vine cu calu’ și v-apucați de treabă. Noroc că-i aici lângă casă.

   Plecă să se schimbe și dacă nu începu  a se ruga la icoane, de ploaie, de furtună, de ce-o vrea Dumnezeu numai să nu bage plugul. Se ruga, apoi se uita lung pe cer, doar, doar va vedea vreun semn. Soarele se ridica tot mai sus. Timpul trecea iar în ochii copilului parcă tremura o lacrimă.

– Vino băiete, își auzi tatăl strigând.

– Vin tată, și-și mai făcu o cruce.

   Aveau de mers prin capătul grădinii, de trecut pe lingă pământul vecinilor și ajungeau la pământul lor. Uitându-se la coama calului uită să mai privească cerul. Un zgomot ivit de nu știu unde îl făcu să tresară. Tuna. Nori negri se grăbeau a acoperi satul .

– Să ne grăbim, să terminăm înainte să vină ploaia, spuse tatăl.

– Chiar crezi că vine, tată?

   Ochii îi sclipeau de bucurie. Băiatul duse mâna dreaptă spre inimă, inimă care-i bătea atât de tare să-i iasă din piept. Încet, încet se liniști. Brusc toate temerile lui s-au spulberat. Știa că ploaia venise pentru că cineva acolo sus îi ascultase rugăciunile. Și tot acel cineva  îi cunoștea temerile și va fi alături de ei.

– Ia hamul și ține drept. Eu țin plugul, îi spuse tatăl

   Și-au început. A început și ploaia. Venea mărunt. Mărunt cât să înmoaie pământul, să le ușureze munca. O brazdă, încă o brazdă și încă o brazdă. Așa până la capăt. Ploaia aceea măruntă era acum stăpâna. Nici ei nu-și vorbeau, ascultau ploaia și munceau.

– E gata. Hai acasă.

  În drum spre casă, rămase în urmă, privi cerul și făcându-și o cruce spuse:

– Mulțumesc Doamne!

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Învățătorul

– Tot cu sapa, tot cu sapa domnu’  învățător. Nu vă lăsați deloc.

– Da, răspunse scurt învățătorul, călcând obosit prin colbul drumului de țară, cu sapa în spate, în drum spre casă. Fraier sunt, își spuse-n gând. Un învățător să răspundă astfel ciobanului satului. Bine, acum primar cu stână, dom’ primar. De parcă visul vieții mele ar fi sapa, nu cartea și stiloul. Dar… doar cu salariul ce-aș face dacă n-aș mai folosi și sapa? își continuă gândul.

– Vă mai calc și eu pentru o hârtie? continuă ciobanul, adică primarul , din mașina sa strălucitoare, proaspăt spălată.

– Da, bineînțeles, mai treci, se bucură pentru o secundă învățătorul, de recunoașterea primarului, privind dibăcia sa în ticluirea cuvintelor. Mă bucur ca prostu’, continuă în gând, că am ce să-i aduc aminte la iarnă, când i-oi cere lemne pentru școală. Și când te gândești că mi-a fost elev. Ce-i drept, pentru un an, că l-am lăsat repetent. Cum o fi terminat ăsta liceul?  Da’ ce mașină-i asta primare, continuă învățătorul ,gâdilîndu-i orgoliul ?

– Una nouă,…. știi …ședințe de partid, nu pot merge așa ca ultimul prost, tre’ să am puțină atenție.

– Eticheta, continuă învățătorul.

– Ce etichetă? ciobanul era în totală ceață.

– Adică imaginea dumitale, la asta te referi nu?

– Da, ai înțeles. Ți-am spus eu că ești deștept dom’le. Că d-aia vin eu mereu la mata să-mi faci hârtiile. Te prinzi repede. Știi ce e important.

– Știu pe naiba. Că dacă aș ști, n-aș fi eu cu sapa-n mână și dumneata ….. și se opri brusc. Continuarea ar fi fost „și dumneata în acea mașină”, dar ce sens avea să-l supere acum pe primar, tot n-ar fi rezolvat nimic.

– De, eu te-am chemat consilier la mine, dar n-ai vrut. Știi în primărie mai iese una alta, te mai vede lumea care trebuie, mai vine unul de sus că are nevoie de ceva și-i mai spui și tu de ce ai nevoie. Oamenii e oameni, se ajută între ei.

– Și când spuneai că treci? spuse dascălul satului.

– Uite-acu’. Da’ am nițică treabă-n altă parte și cum ai ajuns acasă, hop și eu. N-am nici o treabă, își spuse-n gând primarul, dar nu-l duc cu mașina până acasă, că o murdărește și mă fac de râs când o veni ăla de la județ.

– E grabă? Apuc să dau și eu cu apă pe mine? continuă învățătorul.

– Cam e. Știi, am răspundere mare, multe de făcut, nu-mi ajunge ziua. Mă servești întâi ș-apoi oi face ce-oi vrea. Ce zici? Că și eu când ai o treabă la primărie…. cum fac? Te iau primul, nu? Hai sănătate, ne vedem.  Apăsă pe accelerație lăsând în urma sa un nor mare de praf.

– Ei, așa-ți trebuie dacă ai învățat carte, spuse ca pentru sine învâțâtorul.

Și termină treaba, îl servi pe primar, îi scrise hârtiile.

– Ai început să scrii cam urât, acum îți dau și eu  notă mică … ha, ha, ha … ții minte când mi-ai dat 4 la caligrafie? Da’ vezi nu-ți port pică.

– Mâini moarte,  spuse învățătorul privindu-și mîinile crăpate de muncă, mâini care știau deopotrivă să folosească stiloul, pensula, sapa sau toporișca.

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Bunicul din tren

Bunicul din tren avea ochii în lacrimi, dar zâmbea. Ciudată trăire mi-am spus. Mi-a citit gândurile și a trecut direct la explicații.

– Am doi nepoți. Încredibili sunt copiii din ziua de azi.

Ochii continuau să-i sclipească.

– Cu cheia de gât, singurei, la grădiniță, acasă, la joacă. Mama lor tot timpul la muncă. Tatăl … s-a prăpădit de tânăr, bietul de el …, Dumnezeu să-l ierte. Noi bătrânii îi ajutăm cum putem. Nu destul. Nu cât ar merita. Venim din când în când, îi luăm la noi din când în când.

Își șterse ochii și fruntea cu o batistă. Simțeam că ar vrea să continue și m-am uitat întrebător în ochii lui.

– Cine spune că un copil la 5 ani nu are discernământ se înșeală. Pune copiii în situații delicate și ai să fii foarte surprins de ce sunt în stare. Cel mic are 3 ani, cel mare 5. Când am ajuns în fața blocului, cel mic își ștergea ochii în lacrimi, iar cel mare culcase la pământ pe unul de două ori cât el. „Te mai atingi de el mă? Te mai atingi ?” îi striga în ureche. Nu i-am putut despărți pînă ce vinovatul nu a promis să nu se mai lege de fratele său.

– Și? m-am trezit întrebând fără să-mi dau seama.

– Nu știu cum, parcă mi-a luat-o mintea razna și i-am spus că la vârsta lui n-ar trebui să-și facă singur dreptate. Mi-a răspuns scurt : „Păi cine bunicule să facă dreptate? Dacă nu-mi știe mie de frică, atunci cui ? Ai să vezi că altă dată nu se mai leagă de el, spuse arătând spre fratele mai mic”. Într-o fracțiune de secundă mi-am dat seama că un țînc de 5 ani, și-a luat în serios rolul de tată. Uite de aia acum când îmi aduc amite îmi dau lacrimile dar sunt mândru de el.

– Și? m-am trezit iarăși vorbind.

– Am discutat cu amândoi să aibă grijă cu cine se pun. Am toată încrederea că au înțeles. V-am spus, sunt incredibil de deștepți copiii din ziua de azi. De-aș apuca să-i văd mari.

Iar ochii continuau să-i sclipească.

Acum frații sunt mari, sunt deștepți și puternici, iar de acolo din ceruri doi ochi sclipitori, zâmbind nu se mai satură să-i privească.

 

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Liantul dintre un student și bătrânul său profesor.

Un profesor batrân, ușor adus de spate, urma să susțină pentru a nu știu câta oară un curs pentru studenții săi. Știa că-i va plictisi pe mulți dintre ei și după atâția ani era deja împăcat cu idea aceasta.

Experiența  însă a fost una diferită. Unul dintre studenți, din când în când intervenea, provocînd momente amuzante dar decente. De cele mai multe ori chiar el se lăsă pradă atmosferei create râzând cu gura până la urechi. Așa că dintr-un curs altădată plictisitor s-a transformat în cea mai frumoasă prezentare din toată experiența sa.

Și pentru că … nu-i așa… sfârșitul trebuia să fie altul decât cel obișnuit încheie prin a spune:

– Dragii mei, în afară de diferențele vizibile dintre mine și acest tânăr vă mărturisesc că există una fundamentală. El are la el prezența de spirit, eu am la mine doar prezența.

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.