Cine nu știe să râdă, învață

copiii străziiNu aveau mai mult de nouă sau zece ani. Săreau dezinvolți de pe o bancă pe alta. Erau gălăgioși. Ceva firesc pentru doi copii ai străzii. La ora aceasta tot parcul era al lor.

– Hai să râdem, spuse unul dintre ei.

– Păi ce, acum nu râdem?

– Nu, să râdem ca „ei”, să spunem glume și să râdem.

„Ei” erau ceilalți, cei care aveau o casă și o familie, cei care nu căutau prin gunoaie, erau bine îmbrăcați și aveau ce mânca.

– Hei, domnu’ cu cravată, începu unul dintre ei mimând o discuție cu un personaj imaginar, mult mai înalt decât el, nu vrei un colț de pâine? E proaspătă pâinea. Abia am luat-o din tomberonul de pe colț. Ha, ha, ha……..

Celălalt se grăbi să se urce pe o bancă și, uitându-se de sus la antevorbitorul său, spuse cu un aer poruncitor:

– Dispari!

– Da’ ce sunt eu, animal pe cale de dispariție? Nu vezi că suntem tot mai mulți? Ha , ha, ha, ….. Doamna, doamna, îmi dați și mie trei lei? se adresă cel de jos către cel cocoțat pe bancă.

– Da’ ce, unul nu îți ajunge? veni repede răspunsul.

– Ție îți ajunge? Ha, ha, ha,……Dacă-ți ajunge, păstrează-ți unul și dă-mi mie portofelul, ha, ha, ha…..

Cel cocoțat interveni:

– Vai domnișoară, dar ce bine crescută sunteți! Probabil ați crescut într-un an cât alții în zece, ha, ha, ha……

– Ești mizerabil! completă celălalt pe un ton grav, jucând rolul domnișoarei.

– Știu că sunt, nu știu de când nu m-am mai spălat. Dar nu mă supără adevărul, ha, ha, ha…. pe tine de ce te supără?

Un lătrat de câine urmat de un schelălăit, încă unul și încă unul, le întrerupse jocul. Simultan se uitară unul către celălat spunând:

caine-maidanez– Javra.

O rupseră la fugă în direcția din care venea zgomotul. O potaie maidaneză era atacată de un câine de companie, mult mai mare, venit cu stăpânul său în parc. Stăpânul privea impasibil scena.

– Javra, am venit, suntem aici, strigară cei doi copii repezindu-se fiecare cu câte un băț să-și salveze prietenul.

Ignorând prezența stăpânului, cei doi, fără pic de teamă, s-au aruncat în luptă. Câinele de talie mare reuși să îi agațe cu colții de haine, dar fără să-i rănească. Văzând că lucrurile au luat o întorsătură neașteptată, stăpânul își chemă câinele, care supus, lăsă totul deoparte și execută comanda. Copiii mai aruncară cu bețele după atacatori, dar renunțară, întorcându-se către Javra. Atacatorii se depărtau ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Ia să te văd Javră, ai ceva? Ți-a băgat potaia colții în ureche. Sângerezi. Doar atât. Hai că stai bine, și îl luară amândoi în brațe, unul pe de o parte, altul pe cealaltă. Câinele nu mai scotea nici un zgomot. Îi lingea și se lăsa alintat.

Instantaneu jocul lor reîncepu.

– Vai domnule, dar ce câine aveți! Care-i javra, el sau dumneavoastră? Ha, ha, ha,…..

– Închide-ți gura nătărăule, ca să nu ți-o închid eu, se auzi răspunsul.

– Am închis-o domnule, am vrut doar să văd cum lătrați , ha, ha, ha,…….

(sursa foto – google)

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.
Reclame

Dialog în fața oglinzii

bunicul și nepotulUn bunic și un nepot în fața oglinzii:

– Vrei să ne uităm în oglindă copile? Spune-mi ce vezi?

– Un nepot și un bunic. Bunicule, ce e OGLINDA ?

– Acea suprafață care reflectă IMAGINEA, copile.

– Care imagine?

– Imaginea chipurilor noastre, a prietenilor și dușmanilor nostri, a ceea ce iubim și a ceea ce urâm, a ceea ce respectăm și disprețuim, a sufletelor, visurilor și acțiunilor noastre.

– Cum adică?

– Păi uite tu acum nu ești doar frumos, ești și somnoros și trist de dorul mamei, iar toate acestea, eu le văd în oglindă.

– Cum o reflectă?

– Cum vrea CEL ce se oglindește: uneori mai luminos, alteori mai întunecat, uneori mai frumos, alteori mai urât, uneori bun, alteori rău, uneori prea tânăr, alteori prea bătrân, uneori înțelept, alteori nu, uneori vesel, alteori trist, uneori sincer, alteori mincinos.

– Când o reflectă?

– Când vrem, dar și când nu vrem. Unele lucruri se văd mai bine la lumină, altele la întuneric.

– Dar la întuneric nu se vede nimic. Ce se vede?

– Depinde cine privește.

– Și cine  privește?

– De privit privesc mulți, de văzut,  fiecare vede altceva?

– De ce?

– Pentru că nu privim doar cu ochii, ci și cu sufletul și cu mintea. Vedem mai multe în oglindă dacă avem ochii, dar și sufletul și mintea deschise. Când faci o boacănă și te uiți în oglindă, ce vezi?

– Pe mine?

– Mai gândește-te. Doar pe tine?

– Pe mine speriat că am făcut o boacănă ……

– Iar acum, dacă ne uităm noi doi în oglindă, spuse bunicul luându-și nepotul în brațe , ce vezi?

– Un nepot și un bunic care se iubesc.

Gata cu oglinditul……deocamdată.

(sursa foto – google)

 

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Ochii minții

nevăzător cu baston

Deși devenea o aventură mersul pe jos, prin aglomerația orașului, nu își putea refuza această ultimă plăcere. De ce? Această zilnică experiență îl situa, credea el, în rândul oamenilor normali. Unele dintre simțuri erau acum mult mai accentuate, în timp ce vederea era tot mai slabă, stinse lumini și neclare umbre. Gândul că într-o zi chiar și aceste lumini și umbre ar putea să dispară îl speria îngrozitor, fiind  un motiv temeinic al plimbării sale zilnice.

Își luă bastonul și, cu un echilibrul educat, ieși ca de obicei din casă. Se străduia să nu folosească bastonul în ritmul acela repetat al nevăzătorilor în căutarea unui punct de sprijin, ba mai mult și-l imagina ca pe un accesoriu vestimentar care pe vremuri conferea purtătorului eleganță. Aceeași multitudine de mirosuri amestecate, carburant, iarbă, parfumuri, alcool, trandafiri, transpirație. Același zumzet al străzii, mașini, biciclete, copii râzând sau plângând, femei care aveau permanent ceva de spus, bărbați tușind, câini lătrând, bătrâni vorbind singuri. Uneori chiar îl distra faptul că, în anumite privințe, nu-i scăpa nimic din ceea ce se întâmpla în jururl lui. Chiar în acest moment un individ în blocul pe lângă care trece, în balcon, la etaj, destul de sus, își aprinde o țigară. Știe, pentru că el aude  zgomotul brichetei.

Aude un copil alergând pe trotuar, în spate, ce pare că se apropie foarte rapid de el. Exact cum bănuia, îl lovește din plin. Dar și acum ca și alte dăți nu îl găsește nepregătit, bastonul și picioarele bine proptite în asfalt, îl ajută să-și mențină echilibrul. În câteva secunde, două voci de femei  își cer scuze că au scăpat copilul din ochi și, oprindu-se din mers, încearcă, vorbind amândouă în același timp, să strunească odrasla.

Se apropie de singura intersecție pe care trebuie să o traverseze pentru a ajunge în parcul cu tei. Nu reprezenta un obstacol pentru el, cum probabil ați putea crede, pentru că semaforul îl ajuta cu semnalul sonor, iar atunci cînd nu funcționa, încă mai putea folosi percepția umbrelor în deplasare. Așteaptă la semafor. Trei sau patru persoane aproape de el fac același lucru. După zgomotul motoarelor își dă seama că mașinile trec în mare viteză. Dar se mai aude un zgomot cunoscut, același alergat al unui copil nu departe în spate. Pașii repezi se apropie, crescând viteza nu încetinind-o. Oare copilul acela e iar nesupravegheat? Semaforul în continuare roșu, mașini în mare viteză și un copil buimac alergând către intersecție. E aproape, foarte aproape. Întinde instinctiv bastonul în lateral ca pentru a opri pe cineva. Copilul intră cu viteză în baston, se împiedică și cade în stradă. În fața lui la nici 20 de centimetri o mașină a trecut mâncând pământul. dar nu l-a lovit.

Au urmat umbre adunând copilul de pe asfalt, copilul plângând, voci de femei certându-l, fel de fel de discuții care acum nu-și mai aveau rostul. Semnalul acustic al semaforului se porni, semn că e verde și poate trece.

În parcul cu tei, pe bancă la umbră, un domn elegant, cu baston și ochelari fumurii, privește spre cer, căutând razele de soare.

Ce anume să-i fi adus atâta mulțumire câtă se citea pe chipul său?

(sursa foto – google)

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Puterea gândului

   Se anunța o zi însorită, fără pic de ploaie și tocmai asta îl inspăimânta. Își freca mâinile și obrajii neștiind de ce-o face, dar nu-și dezlipea ochii de pe zarea albastră. Căuta un nor, căuta un semn.
– Ce faci copile? îi spuse maică-sa. Treci de mănâncă, c-apoi vei avea multă treabă cu taică-tu.
   Puțini ar crede, dar la cei 10 anișori ai săi știa să facă multe, mai ales la câmp. Nu-l slobozea taică-său deloc, îl lua peste tot, că era sau nu pentru puterile lui, măcar să vadă și să-nvețe, dacă nu l-or ajuta brațele.
– Ce treabă mamă? se făcu a uita.
– Nu i-a trecut lu’ taică-tu. Tot vrea să întoarcă brazda. Al de Lupu or fi acasă?
– Nu știu, da’ de ce intrebi?
   Maică-sa nu-i răspunse, dar el știa. Știa că e îngrijorată, că „Al de Lupu” erau hoți, răi, bătăuși, că le furaseră din pământ, iar taică-su’ vroia musai azi să-și facă singur dreptate, să întoarcă brazda pe pământul lui, luat cu japca de nemernicii ăia. Îi era frică să nu iasă cu bătaie. Iar „Al de Lupu” erau mulți și răi. Dacă veneau la ei în timp ce arau?
– Mamă, dar dacă-i pământul ud, crezi c-o să poată să tragă calul la plug?
– Ce prostii vorbești, copile? Care pământ ud? N-a plouat de-o săptămână, unde vezi tu pământ ud?
– Nu mamă, întreb și eu așa, atunci când pământul e ud, calul mai poate să tragă?
– Când e prea ud și mâlos nu se cade, e păcat de la Dumnezeu, chinui animalu’.
   Așa gândea și el. S-a rugat toată noaptea la bunul Dumnezeu, să dea o ploaie mare, să nu poată întoarce brazda.
– Mănâncă mă, n-auzi?
– Am mâncat destul. Nu prea pot înghiți așa dimineață. Nu știu ce am.
– Știu eu, ești sclifosit. Mergi de te-mbracă. Într-o oră vine cu calu’ și v-apucați de treabă. Noroc că-i aici lângă casă.
   Plecă să se schimbe și dacă nu începu  a se ruga la icoane, de ploaie, de furtună, de ce-o vrea Dumnezeu numai să nu bage plugul. Se ruga, apoi se uita lung pe cer, doar, doar va vedea vreun semn. Soarele se ridica tot mai sus. Timpul trecea iar în ochii copilului parcă tremura o lacrimă.
– Vino băiete, își auzi tatăl strigând.
– Vin tată, și-și mai făcu o cruce.
   câmp aratAveau de mers prin capătul grădinii, de trecut pe lingă pământul vecinilor și ajungeau la pământul lor. Uitându-se la coama calului uită să mai privească cerul. Un zgomot ivit de nu știu unde îl făcu să tresară. Tuna. Nori negri se grăbeau a acoperi satul .
– Să ne grăbim, să terminăm înainte să vină ploaia, spuse tatăl.
– Chiar crezi că vine, tată?
   Ochii îi sclipeau de bucurie. Băiatul duse mâna dreaptă spre inimă, inimă care-i bătea atât de tare să-i iasă din piept. Încet, încet se liniști. Brusc toate temerile lui s-au spulberat. Știa că ploaia venise pentru că cineva acolo sus îi ascultase rugăciunile. Și tot acel cineva  îi cunoștea temerile și va fi alături de ei.
– Ia hamul și ține drept. Eu țin plugul, îi spuse tatăl
   Și-au început. A început și ploaia. Venea mărunt. Mărunt cât să înmoaie pământul, să le ușureze munca. O brazdă, încă o brazdă și încă o brazdă. Așa până la capăt. Ploaia aceea măruntă era acum stăpâna. Nici ei nu-și vorbeau, ascultau ploaia și munceau.
– E gata. Hai acasă.
  În drum spre casă, rămase în urmă, privi cerul și făcându-și o cruce spuse:
– Mulțumesc Doamne!
Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Nu o dau, mamă, nu o dau!

„Ce lecție va fi aceea? Oare ce vrea să-i învețe? De ce să aducă la școală un obiect la care ei țin mult? Sau cel mai mult. Chiar așa s-a exprimat doamna. Avea un weekend la dispoziție să găsească obiectul, dar și un răspuns la întrebarea de ce? Logic, nu? Îl va întreba de ce acel obiect?”  Așa gândea Ionuț în drum spre casă.

Ajuns acasă, același tată tăcut. Noroc cu pisica. Dacă le-ar fi cerut  un animal și nu un obiect, n-ar mai fi stat acum pe gânduri. Avea  pisica.

– Ce facem mâine, tată? se trezi vorbind.

– Tu ce-ai vrea?

– Să mergem la outlet .

– Iar la outlet? Bine.

Știa că tatăl său nu se va opune. Acolo îi plăcea mamei să meargă. De când mama i-a părăsit, outletul continua să-i atragă ca un magnet. Nu știa dacă tatăl lui avea aceleași motive. El le știa pe ale sale. Fiecare intrare era o altă amintire despre mama sa. Dar cel mai mult îi plăcea să intre la lenjerii de pat. Mama avea un obicei, întâi le mângâia cu mâna-i ușoară, apoi le ridica spre față și le atingea cu obrazul. Ușor, ușor, a căpătat și el același obicei, neștiind ce caută însă.copil pe gânduri

Dădu roată cu privirea peste tot prin casă. Bicicletă – prea mare, minge – vor aduce toți băieții, calculator – aceeași problemă ca la bicicletă, jucării – ar fi râs colegii de el.

Se aruncă  în pat. Dădu colțul de la pătură ca să atingă cu obrazul lenjeria, exact ca mama sa. Același nod în gât îi tăia respirația. „Trebuie să beau apă”, își spuse.

Trecură două zile de weekend care păreau trase la indigo cu cele din weekendul trecut. Outlet, piață, lecții, mâncare, telefoane la bunici, bătut mingea lângă bloc, calculator.

Luni dimineață, Ionuț cu rucsacul în spate și nimic altceva. Îl chinuia rău întrebarea: „Obiectul? Care-i obiectul?”  Aruncă rucsacul în pat și-și mai plimbă odată privirea peste toate obiectele din camera sa. Privirea se opri la colțul de pernă. „Am găsit își spuse. Asta e.” Trase în grabă lenjeria de pe pat, o împături, o aruncă într-o pungă și plecă la școală.

Așa cum își imaginase, fiecare trebuia să dea explicații despre alegerea sa. Doamna învățătoare, vădit surprinsă de alegerea lui Ionuț îl întrebă:

– De ce?

Stângaci , băiatul, repetă gestul mamei sale, luă lenjeria și o duse la obraz.

– Vedeți? E fină, e atât de fină! Și-și spuse-apoi în gând: „ca mâna mamei”.

Apoi doamna trecu la alt copil.  La final le spuse:

– Am înțeles cât de mult le îndrăgiți. Acum trebuie să luați o decizie. Renunțați la ele. Dăruiți-le. Unui prieten. Măcar pentru o perioadă de timp, o zi , o săptămână. Așa îi veți putea arăta prietenului vostru că e mai important pentru voi decât acel obiect.

În clasă, copii schimbau între ei ce aduseseră de acasă. Ionuț strângea în brațe lenjeria de pat.

– Tu Ionuț?

– Doamna învățătoarea, vedeți … eu am primit-o de la cel mai bun prieten … ce-ar spune el acum dacă aș da-o altcuiva? … Îmi permiteți să iau un pahar cu apă? continuă. Același nod în gât își făcu simțită prezența.

„Nu o dau, mamă, nu o dau!”  repeta întruna, mai târziu, în drum spre casă.

(sursa foto – google)
Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Care-i baiu’ ?

Un unchiaș octogenar, care stătea mai mult în pat de o bucată de vreme, pentru că i se cam înțepeniseră oasele, se tot jelea  dimineața către baba sa.

– Păi de, ce să înțelegi tu  cât de greu e? Numa’ eu știu, că nu mai suport boala și nepuțința. Că mă dor oasele, iar picioarele astea nu mă mai ascultă.

Baba care și ea era foarte bătrână, dar nu avea timp să se vaite, pentru că trebuia să aibă grijă și de gospodărie și de „ologu’ ista” îngână:

– Înțăleg uncheș, continuînd să dea cu mătura în tindă.

– Că mă gândesc câte terburi tre’ făcute și nu poci să-ți dau o mână de ajutor. Ori le faci prost, ori chemi pe Vasile care nu le face cum se cade. Nu-i bine, babo.

– Înțăleg uncheș, continuă baba văzîndu-și de treabă. În gândul ei, noroc cu vecinu’ Vasile că și-a făcut milă și-o mai scoate și pe ea din necazuri.

– Că șura, cum a reparat-o? Păi așa făceam eu treburile? Dacă nu-l plătesc nu-nseamnă că nu tre’ să-și dea interesu’!

– Șura zici…….zise baba ca pentru ea continuînd să trebăluiască.

– Lemnele alea cum le-ați stivuit pentru iarnă? Și tu și el niște nepricepuți.

unchiasȘi continuă o listă lungă de reproșuri, la care baba doar bâlbâia câte ceva din când în când … așa ca să-l bage în seamă.

– Că ziua și noaptea-i năduf și nu poci să dorm, s-aprinde patu’ sub mine de focu’  de afară. Iar Vasile ăsta, ce și-a cumpărat atâtea animale-n curte? Când să-ți tragi o țâră sufletu’ să te odihnești … hop muge vaca lu’ Vasile, zbiară oaia, latră câinele …. iar când cântă cocoșu’….. mă doare tot ….. să-mi piară sufletu’ de om bolnav și cu dureri … și făr’ de înțelegere…… Chiar așa, nici măcar dimineața să nu poți să te odihnești din cauza unei dihănii de cocoș!

– Înțăleg uncheș că uneori îți vine să mori ……de atâta durere….. și necaz …dar…….

– Nu-nțelegi nimic, nu te duce capu’ …  eu nu vreau să mor, că-i păcat de la Dumnezeu … eu vreau să moară cocoșu’ lui  Vasile …. Să-i spui să -l taie … m-ai auzit?

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Învățătorul

– Tot cu sapa, tot cu sapa domnu’  învățător. Nu vă lăsați deloc.

– Da, răspunse scurt învățătorul, călcând obosit prin colbul drumului de țară, cu sapa în spate, în drum spre casă. Fraier sunt, își spuse-n gând. Un învățător să răspundă astfel ciobanului satului. Bine, acum primar cu stână, dom’ primar. De parcă visul vieții mele ar fi sapa, nu cartea și stiloul. Dar… doar cu salariul ce-aș face dacă n-aș mai folosi și sapa? își continuă gândul.

bunicul– Vă mai calc și eu pentru o hârtie? continuă ciobanul, adică primarul , din mașina sa strălucitoare, proaspăt spălată.

– Da, bineînțeles, mai treci, se bucură pentru o secundă învățătorul, de recunoașterea primarului, privind dibăcia sa în ticluirea cuvintelor. Mă bucur ca prostu’, continuă în gând, că am ce să-i aduc aminte la iarnă, când i-oi cere lemne pentru școală. Și când te gândești că mi-a fost elev. Ce-i drept, pentru un an, că l-am lăsat repetent. Cum o fi terminat ăsta liceul?  Da’ ce mașină-i asta primare, continuă învățătorul ,gâdilîndu-i orgoliul ?

– Una nouă,…. știi …ședințe de partid, nu pot merge așa ca ultimul prost, tre’ să am puțină atenție.

– Eticheta, continuă învățătorul.

– Ce etichetă? ciobanul era în totală ceață.

– Adică imaginea dumitale, la asta te referi nu?

– Da, ai înțeles. Ți-am spus eu că ești deștept dom’le. Că d-aia vin eu mereu la mata să-mi faci hârtiile. Te prinzi repede. Știi ce e important.

– Știu pe naiba. Că dacă aș ști, n-aș fi eu cu sapa-n mână și dumneata ….. și se opri brusc. Continuarea ar fi fost „și dumneata în acea mașină”, dar ce sens avea să-l supere acum pe primar, tot n-ar fi rezolvat nimic.

– De, eu te-am chemat consilier la mine, dar n-ai vrut. Știi în primărie mai iese una alta, te mai vede lumea care trebuie, mai vine unul de sus că are nevoie de ceva și-i mai spui și tu de ce ai nevoie. Oamenii e oameni, se ajută între ei.

– Și când spuneai că treci? spuse dascălul satului.

– Uite-acu’. Da’ am nițică treabă-n altă parte și cum ai ajuns acasă, hop și eu. N-am nici o treabă, își spuse-n gând primarul, dar nu-l duc cu mașina până acasă, că o murdărește și mă fac de râs când o veni ăla de la județ.

– E grabă? Apuc să dau și eu cu apă pe mine? continuă învățătorul.

– Cam e. Știi, am răspundere mare, multe de făcut, nu-mi ajunge ziua. Mă servești întâi ș-apoi oi face ce-oi vrea. Ce zici? Că și eu când ai o treabă la primărie…. cum fac? Te iau primul, nu? Hai sănătate, ne vedem.  Apăsă pe accelerație lăsând în urma sa un nor mare de praf.

– Ei, așa-ți trebuie dacă ai învățat carte, spuse ca pentru sine învâțâtorul.

Și termină treaba, îl servi pe primar, îi scrise hârtiile.

– Ai început să scrii cam urât, acum îți dau și eu  notă mică … ha, ha, ha … ții minte când mi-ai dat 4 la caligrafie? Da’ vezi nu-ți port pică.neputința

– Mâini moarte,  spuse învățătorul privindu-și mîinile crăpate de muncă, mâini care știau deopotrivă să folosească stiloul, pensula, sapa sau toporișca.

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Previous Older Entries