Deși devenea o aventură mersul pe jos, prin aglomerația orașului, nu își putea refuza această ultimă plăcere. De ce? Această zilnică experiență îl situa, credea el, în rândul oamenilor normali. Unele dintre simțuri erau acum mult mai accentuate, în timp ce vederea era tot mai slabă, stinse lumini și neclare umbre. Gândul că într-o zi chiar și aceste lumini și umbre ar putea să dispară îl speria îngrozitor, fiind un motiv temeinic al plimbării sale zilnice.
Își luă bastonul și, cu un echilibrul educat, ieși ca de obicei din casă. Se străduia să nu folosească bastonul în ritmul acela repetat al nevăzătorilor în căutarea unui punct de sprijin, ba mai mult și-l imagina ca pe un accesoriu vestimentar care pe vremuri conferea purtătorului eleganță. Aceeași multitudine de mirosuri amestecate, carburant, iarbă, parfumuri, alcool, trandafiri, transpirație. Același zumzet al străzii, mașini, biciclete, copii râzând sau plângând, femei care aveau permanent ceva de spus, bărbați tușind, câini lătrând, bătrâni vorbind singuri. Uneori chiar îl distra faptul că, în anumite privințe, nu-i scăpa nimic din ceea ce se întâmpla în jururl lui. Chiar în acest moment un individ în blocul pe lângă care trece, în balcon, la etaj, destul de sus, își aprinde o țigară. Știe, pentru că el aude zgomotul brichetei.
Aude un copil alergând pe trotuar, în spate, ce pare că se apropie foarte rapid de el. Exact cum bănuia, îl lovește din plin. Dar și acum ca și alte dăți nu îl găsește nepregătit, bastonul și picioarele bine proptite în asfalt, îl ajută să-și mențină echilibrul. În câteva secunde, două voci de femei își cer scuze că au scăpat copilul din ochi și, oprindu-se din mers, încearcă, vorbind amândouă în același timp, să strunească odrasla.
Se apropie de singura intersecție pe care trebuie să o traverseze pentru a ajunge în parcul cu tei. Nu reprezenta un obstacol pentru el, cum probabil ați putea crede, pentru că semaforul îl ajuta cu semnalul sonor, iar atunci cînd nu funcționa, încă mai putea folosi percepția umbrelor în deplasare. Așteaptă la semafor. Trei sau patru persoane aproape de el fac același lucru. După zgomotul motoarelor își dă seama că mașinile trec în mare viteză. Dar se mai aude un zgomot cunoscut, același alergat al unui copil nu departe în spate. Pașii repezi se apropie, crescând viteza nu încetinind-o. Oare copilul acela e iar nesupravegheat? Semaforul în continuare roșu, mașini în mare viteză și un copil buimac alergând către intersecție. E aproape, foarte aproape. Întinde instinctiv bastonul în lateral ca pentru a opri pe cineva. Copilul intră cu viteză în baston, se împiedică și cade în stradă. În fața lui la nici 20 de centimetri o mașină a trecut mâncând pământul. dar nu l-a lovit.
Au urmat umbre adunând copilul de pe asfalt, copilul plângând, voci de femei certându-l, fel de fel de discuții care acum nu-și mai aveau rostul. Semnalul acustic al semaforului se porni, semn că e verde și poate trece.
În parcul cu tei, pe bancă la umbră, un domn elegant, cu baston și ochelari fumurii, privește spre cer, căutând razele de soare.
Ce anume să-i fi adus atâta mulțumire câtă se citea pe chipul său?
(sursa foto – google)
Din Culori 