Nu aveau mai mult de nouă sau zece ani. Săreau dezinvolți de pe o bancă pe alta. Erau gălăgioși. Ceva firesc pentru doi copii ai străzii. La ora aceasta tot parcul era al lor.
– Hai să râdem, spuse unul dintre ei.
– Păi ce, acum nu râdem?
– Nu, să râdem ca „ei”, să spunem glume și să râdem.
„Ei” erau ceilalți, cei care aveau o casă și o familie, cei care nu căutau prin gunoaie, erau bine îmbrăcați și aveau ce mânca.
– Hei, domnu’ cu cravată, începu unul dintre ei mimând o discuție cu un personaj imaginar, mult mai înalt decât el, nu vrei un colț de pâine? E proaspătă pâinea. Abia am luat-o din tomberonul de pe colț. Ha, ha, ha……..
Celălalt se grăbi să se urce pe o bancă și, uitându-se de sus la antevorbitorul său, spuse cu un aer poruncitor:
– Dispari!
– Da’ ce sunt eu, animal pe cale de dispariție? Nu vezi că suntem tot mai mulți? Ha , ha, ha, ….. Doamna, doamna, îmi dați și mie trei lei? se adresă cel de jos către cel cocoțat pe bancă.
– Da’ ce, unul nu îți ajunge? veni repede răspunsul.
– Ție îți ajunge? Ha, ha, ha,……Dacă-ți ajunge, păstrează-ți unul și dă-mi mie portofelul, ha, ha, ha…..
Cel cocoțat interveni:
– Vai domnișoară, dar ce bine crescută sunteți! Probabil ați crescut într-un an cât alții în zece, ha, ha, ha……
– Ești mizerabil! completă celălalt pe un ton grav, jucând rolul domnișoarei.
– Știu că sunt, nu știu de când nu m-am mai spălat. Dar nu mă supără adevărul, ha, ha, ha…. pe tine de ce te supără?
Un lătrat de câine urmat de un schelălăit, încă unul și încă unul, le întrerupse jocul. Simultan se uitară unul către celălat spunând:
– Javra.
O rupseră la fugă în direcția din care venea zgomotul. O potaie maidaneză era atacată de un câine de companie, mult mai mare, venit cu stăpânul său în parc. Stăpânul privea impasibil scena.
– Javra, am venit, suntem aici, strigară cei doi copii repezindu-se fiecare cu câte un băț să-și salveze prietenul.
Ignorând prezența stăpânului, cei doi, fără pic de teamă, s-au aruncat în luptă. Câinele de talie mare reuși să îi agațe cu colții de haine, dar fără să-i rănească. Văzând că lucrurile au luat o întorsătură neașteptată, stăpânul își chemă câinele, care supus, lăsă totul deoparte și execută comanda. Copiii mai aruncară cu bețele după atacatori, dar renunțară, întorcându-se către Javra. Atacatorii se depărtau ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
– Ia să te văd Javră, ai ceva? Ți-a băgat potaia colții în ureche. Sângerezi. Doar atât. Hai că stai bine, și îl luară amândoi în brațe, unul pe de o parte, altul pe cealaltă. Câinele nu mai scotea nici un zgomot. Îi lingea și se lăsa alintat.
Instantaneu jocul lor reîncepu.
– Vai domnule, dar ce câine aveți! Care-i javra, el sau dumneavoastră? Ha, ha, ha,…..
– Închide-ți gura nătărăule, ca să nu ți-o închid eu, se auzi răspunsul.
– Am închis-o domnule, am vrut doar să văd cum lătrați , ha, ha, ha,…….
(sursa foto – google)
Din Culori 