Puterea gândului

   Se anunța o zi însorită, fără pic de ploaie și tocmai asta îl inspăimânta. Își freca mâinile și obrajii neștiind de ce-o face, dar nu-și dezlipea ochii de pe zarea albastră. Căuta un nor, căuta un semn.
– Ce faci copile? îi spuse maică-sa. Treci de mănâncă, c-apoi vei avea multă treabă cu taică-tu.
   Puțini ar crede, dar la cei 10 anișori ai săi știa să facă multe, mai ales la câmp. Nu-l slobozea taică-său deloc, îl lua peste tot, că era sau nu pentru puterile lui, măcar să vadă și să-nvețe, dacă nu l-or ajuta brațele.
– Ce treabă mamă? se făcu a uita.
– Nu i-a trecut lu’ taică-tu. Tot vrea să întoarcă brazda. Al de Lupu or fi acasă?
– Nu știu, da’ de ce intrebi?
   Maică-sa nu-i răspunse, dar el știa. Știa că e îngrijorată, că „Al de Lupu” erau hoți, răi, bătăuși, că le furaseră din pământ, iar taică-su’ vroia musai azi să-și facă singur dreptate, să întoarcă brazda pe pământul lui, luat cu japca de nemernicii ăia. Îi era frică să nu iasă cu bătaie. Iar „Al de Lupu” erau mulți și răi. Dacă veneau la ei în timp ce arau?
– Mamă, dar dacă-i pământul ud, crezi c-o să poată să tragă calul la plug?
– Ce prostii vorbești, copile? Care pământ ud? N-a plouat de-o săptămână, unde vezi tu pământ ud?
– Nu mamă, întreb și eu așa, atunci când pământul e ud, calul mai poate să tragă?
– Când e prea ud și mâlos nu se cade, e păcat de la Dumnezeu, chinui animalu’.
   Așa gândea și el. S-a rugat toată noaptea la bunul Dumnezeu, să dea o ploaie mare, să nu poată întoarce brazda.
– Mănâncă mă, n-auzi?
– Am mâncat destul. Nu prea pot înghiți așa dimineață. Nu știu ce am.
– Știu eu, ești sclifosit. Mergi de te-mbracă. Într-o oră vine cu calu’ și v-apucați de treabă. Noroc că-i aici lângă casă.
   Plecă să se schimbe și dacă nu începu  a se ruga la icoane, de ploaie, de furtună, de ce-o vrea Dumnezeu numai să nu bage plugul. Se ruga, apoi se uita lung pe cer, doar, doar va vedea vreun semn. Soarele se ridica tot mai sus. Timpul trecea iar în ochii copilului parcă tremura o lacrimă.
– Vino băiete, își auzi tatăl strigând.
– Vin tată, și-și mai făcu o cruce.
   câmp aratAveau de mers prin capătul grădinii, de trecut pe lingă pământul vecinilor și ajungeau la pământul lor. Uitându-se la coama calului uită să mai privească cerul. Un zgomot ivit de nu știu unde îl făcu să tresară. Tuna. Nori negri se grăbeau a acoperi satul .
– Să ne grăbim, să terminăm înainte să vină ploaia, spuse tatăl.
– Chiar crezi că vine, tată?
   Ochii îi sclipeau de bucurie. Băiatul duse mâna dreaptă spre inimă, inimă care-i bătea atât de tare să-i iasă din piept. Încet, încet se liniști. Brusc toate temerile lui s-au spulberat. Știa că ploaia venise pentru că cineva acolo sus îi ascultase rugăciunile. Și tot acel cineva  îi cunoștea temerile și va fi alături de ei.
– Ia hamul și ține drept. Eu țin plugul, îi spuse tatăl
   Și-au început. A început și ploaia. Venea mărunt. Mărunt cât să înmoaie pământul, să le ușureze munca. O brazdă, încă o brazdă și încă o brazdă. Așa până la capăt. Ploaia aceea măruntă era acum stăpâna. Nici ei nu-și vorbeau, ascultau ploaia și munceau.
– E gata. Hai acasă.
  În drum spre casă, rămase în urmă, privi cerul și făcându-și o cruce spuse:
– Mulțumesc Doamne!
Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.
Anunțuri