Lecția de jurnalism

bombă

La școală.

Profesoara: Copii, acum să vedem dacă ați înțeles. Dați exemple de știre bombă.

Elev 1: Grenadă.

Elev 2: Dinamită.

Elev 3: Bomba atomică.

Elev 4: Bomba nucleară.

Elev 5: Bomba de aviație.

Elev 6: Mină.

…….

Gigel: O pocnitoare i-a bubuit în mână lu’ Gheorghe și i-a rupt nasu’.

Profesoara: Bravo Gigel, răspunsul tău este cel corect.

(rm13)

(sursa foto – google)

 Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.
Anunțuri

Prima lecție

copil-batutLa o ședință cu părinții, o mămică își arată indignarea față de atitudinea pe care, lunganul și bătăușul clasei o are față de copilul său. Mai exact, îl roagă pe tatăl lunganului, să aibă o discuție cu fiul său, așa încât acesta să nu-i mai bată zilnic copilul. Vă mărturisesc, e un fapt real, întâmplat într-o școală din București, fără înflorituri.

A doua zi, lunganul, înaintea începerii orelor, când clasa era plină, se apropie de victima sa zilnică și se adresează mulțimii generale.

– Atenție aici, de astăzi înainte, nimeni , dar nimeni, nu mai are voie să facă așa …  și îi trage o palmă zdavănă peste ceafă colegului său care se clatină ușor și cu un gest umil își freacă ceafa spunînd:

– Lasă-mă!

Lunganul revine :

– Deci, pentru cei ce nu au înțeles încă, vă mai arăt odată … și repetă gestul, o dată de două ori, de trei ori …. pînă când speriat și neputincios, cel mic se face ghemotoc în bancă încercând să-și acopere pe cât posibil capul.

– Da’ lasă-l măi, strigau unii dintre colegi, neavând curajul să se apropie.

Scena s-a încheiat cu intrarea unui profesor în clasă,s-a făcut liniște, s-a făcut prezența și s-a trecut la predarea unei noi lecții.

Era a doua lecție din acea zi, pe prima tocmai o predase lunganul.

(rm13)

(sursa foto – google)

 Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

 

Moșule, nu vreau cadouri ci schimbări

copil scriind

La școală, în prima zi de după anul nou, profesoara de română le-a cerut elevilor, să scrie o compunere despre ce i-au cerut Moșului. Compunerea unuia dintre elevi suna cam așa:

 

Scrisoare către Moș Crăciun,

Moșule, nu vreau cadouri ci schimbări:

– Vreau ca profesorii  să nu ne mai judece după câți bani și ce statut social au părinții noștri.

– Vreau ca elevul cel mai înalt și mai solid să nu-l mai bată mereu pe cel mai pipernicit și neajutorat.

– Vreau ca profesorii să ne zâmbească mai mult și să ne cântăreasă pe toți cu aceleași unități de măsură.

– Vreau să avem mai multe ore de fizică, nu pentru că-mi place mult mai mult fizica, ci pentru că îmi place foarte mult domnul profesor. Poate ai observat și tu, Moșule, cum îl iau copii în brațe când îl întâlnesc pe hol.

– Știi că avem o profesoară nouă de limba română. Îmi place de ea, dar aș vrea să-i spui tu celei vechi, că și de ea îmi plăcea foarte mult și îmi pare rău că nu am apucat să i-o spun.

– Uneori, am impresia că profesorii sunt răzbunători. Aș vrea să nu mai am niciodată impresia asta. Crezi că poți să faci ceva?

Știu că nimeni nu mă crede că acestea au fost cerințele mele către Moș Crăciun, dar nu puteam să ratez ocazia. În școala noastră sunt câteva sute de copii care vor scrie această compunere și, cu siguranță, doamna nu-și va umple memoria, cu toate jucăriile pe care aceștia le-au cerut Moșului. Dar, mai știu, că probabilitatea ca cineva să mai fi făcut o astfel de compunere, este foarte mică, aproape inexistentă, deci, cu siguranță pe aceasta nu o va uita.

P.S. – Moșule, aș mai vrea ceva. Fă în așa fel, încât, urmările acestei scrisori să fie unele pozitive, nu negative. Tata îmi spune mereu: dacă nu riști nu câștigi! Mulțumesc!

(sursa foto – google)
  Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Caracoropercărița

Nici nu șcaracoropercărițătiți cât de mult vă puteți baza pe ăștia micii, adică pe copii. Ieri seară, n-am avut de lucru și i-am spun piciului meu: „Dragule, spune-mi un cuvânt, iar eu, mâine, voi scrie un articol  în legătură cu acesta.” Și cum ăștia micii, vrem sau nu să recunoaștem, ne-au luat-o deja înainte cu câteva minute, poate mai bine, iată răspunsul: „Caracoropercăriță”.
Nu căutați termenul în DEX, nu există. Asta e. Nimeni nu e perfect.
Ce poate fi caracoropercărița?
O variantă:
Răspunsul soțului la întrebarea soției despre cum arată noua sa secretară sau colegă de serviciu. La un așa răspuns nici o soție nu se va gândi la 90/60/90, 1,80 metri, disponibilitate program prelungit și altele.
O altă variantă:
Răspunsul soției, în lipsa soțului, despre cum este soacra sa. Nimeni nu-și va imagina o femeie blândă, evlavioasă și neimplicată în căsnicia fiului ei.
Sau:
Profesoara de matematică după ce ți-a dat un doi la o lucrare și, ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, ți-a mai chemat și părinții la școală.
Ori:
Colega de la facultat,e care, după ce i-ai făcut avansuri și cadouri o jumătate de semestru, ti-l prezintă pe iubitul ei.
N-aș vrea totuși să rămâneți cu impresia că o caracoropercăriță e o femeie, chiar dacă, datorită terminației,  putem trage concluzia că e de gen feminin. Cu puțină imaginație, varianta masculină ar fi: caracoropercăr. Bineînțeles, nici acesta nu există în DEX.
Ce ar putea fi?
Răspunsul soției la întrebarea soțului despre cum arată noul ei coleg sau șef? Nicidecum, pentru că soțul nu i-ar pune o astfel de întrebare, fiind prea ocupat cu meciurile de fotbal.
Răspunsul nurorii la întrebarea despre cum este socrul său? Nicidecum, pentru că chiar de-ar fi să o întrebi de socru, ea tot despre soacră îți va povesti.
Profesorul de matematică? Nicidecum. El îți dă doi la lucrare, după care te antrenează într-o discuție despre telefoane mobile, fotbal, mașini, diverse gadgeturi, subiecte la care tu ești expert, făcându-te să  te simți bine. Cel mult, diriginta, îți poate strica relația cu părinții, chemându-i la școală pentru un doi la matematică. Deci încă o caracoropercăriță.
Colegul de facultate care îți promite ție și la încă alte 50 de fete dragoste veșnică? Nicidecum, pentru că tu nu crezi în spusele altora, iar dacă se întâmplă să îl prinzi asupra faptului, tot ție îți reproșezi că ai ajuns acolo într-un moment nepotrivit.
Așadar, nu există caracoropercăr ci doar caracoropercăriță.  Iar dacă întâlniți anumite simptome descrise mai sus la anumite persoane, știți cum să le definiți.
Cine știe poate peste vreo sută – două sute de ani, acest cuvânt va fi explicat în DEX, cu mult mai bine decât am făcut-o eu.
Până un alta, eu m-am ținut de cuvânt, am scris un articol, așa cum am promis piciului meu. Oricum, rămâne între noi, nu-l uit, îl prind la cotitură, ca o mamă caracoropercăriță ce sunt ;).

(sursa foto – google)

Mama nu e substantiv

La școală, profesoara de limba română, le dă copiilor o lucrare în care, printre altele, le cere să analizeze dintr-un text substantivul mama. Unul dintre elevi răspunde acestei cerințe cu o propoziție simplă : „Mama nu e substantiv.”

Profesoara îl penalizează pentru greșeala sa și îi scrie pe lucrare răspunsul: „mama = substantiv comun, numărul singular, genul feminin, cazul nominativ, funcția sintactică de subiect”. Ea le cere copiilor ca a doua zi să vină la oră cu lucrările semnate de către părinți.

trist

A doua zi, lucrarea acelui elev nu era semnată dar pe ea apărea scris ceva nou:

„Nu sunt de acord. Comun este cel mai nepotrivit apelativ pentru mama. Mama e specială. Genul e neutru nu feminin, ea a muncit cot la cot cu bărbații și a fost blândă și frumoasă ca o sfântă. Iar cazul nu  e nominativ, ci vocativ, când o caut strig: mamă! Aș putea fi de acord cu numărul singular pentru că, da, întradevăr, mama e unică. Dar mama nu e substantiv, de sâmbătă mama e înger și nu mai poate semna lucrarea, iar asta a fost semnătura mea în locul ei. Cred că e de acord.”

Profesoara a citit și i-a spus elevului : „Cu siguranță e de acord.”

(sursa foto – google) (fotografia nu reprezintă personajul textului a fost folosită, fiind una foarte expresivă, pentru accentuarea mesajului transmis)
Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Nu o dau, mamă, nu o dau!

„Ce lecție va fi aceea? Oare ce vrea să-i învețe? De ce să aducă la școală un obiect la care ei țin mult? Sau cel mai mult. Chiar așa s-a exprimat doamna. Avea un weekend la dispoziție să găsească obiectul, dar și un răspuns la întrebarea de ce? Logic, nu? Îl va întreba de ce acel obiect?”  Așa gândea Ionuț în drum spre casă.

Ajuns acasă, același tată tăcut. Noroc cu pisica. Dacă le-ar fi cerut  un animal și nu un obiect, n-ar mai fi stat acum pe gânduri. Avea  pisica.

– Ce facem mâine, tată? se trezi vorbind.

– Tu ce-ai vrea?

– Să mergem la outlet .

– Iar la outlet? Bine.

Știa că tatăl său nu se va opune. Acolo îi plăcea mamei să meargă. De când mama i-a părăsit, outletul continua să-i atragă ca un magnet. Nu știa dacă tatăl lui avea aceleași motive. El le știa pe ale sale. Fiecare intrare era o altă amintire despre mama sa. Dar cel mai mult îi plăcea să intre la lenjerii de pat. Mama avea un obicei, întâi le mângâia cu mâna-i ușoară, apoi le ridica spre față și le atingea cu obrazul. Ușor, ușor, a căpătat și el același obicei, neștiind ce caută însă.copil pe gânduri

Dădu roată cu privirea peste tot prin casă. Bicicletă – prea mare, minge – vor aduce toți băieții, calculator – aceeași problemă ca la bicicletă, jucării – ar fi râs colegii de el.

Se aruncă  în pat. Dădu colțul de la pătură ca să atingă cu obrazul lenjeria, exact ca mama sa. Același nod în gât îi tăia respirația. „Trebuie să beau apă”, își spuse.

Trecură două zile de weekend care păreau trase la indigo cu cele din weekendul trecut. Outlet, piață, lecții, mâncare, telefoane la bunici, bătut mingea lângă bloc, calculator.

Luni dimineață, Ionuț cu rucsacul în spate și nimic altceva. Îl chinuia rău întrebarea: „Obiectul? Care-i obiectul?”  Aruncă rucsacul în pat și-și mai plimbă odată privirea peste toate obiectele din camera sa. Privirea se opri la colțul de pernă. „Am găsit își spuse. Asta e.” Trase în grabă lenjeria de pe pat, o împături, o aruncă într-o pungă și plecă la școală.

Așa cum își imaginase, fiecare trebuia să dea explicații despre alegerea sa. Doamna învățătoare, vădit surprinsă de alegerea lui Ionuț îl întrebă:

– De ce?

Stângaci , băiatul, repetă gestul mamei sale, luă lenjeria și o duse la obraz.

– Vedeți? E fină, e atât de fină! Și-și spuse-apoi în gând: „ca mâna mamei”.

Apoi doamna trecu la alt copil.  La final le spuse:

– Am înțeles cât de mult le îndrăgiți. Acum trebuie să luați o decizie. Renunțați la ele. Dăruiți-le. Unui prieten. Măcar pentru o perioadă de timp, o zi , o săptămână. Așa îi veți putea arăta prietenului vostru că e mai important pentru voi decât acel obiect.

În clasă, copii schimbau între ei ce aduseseră de acasă. Ionuț strângea în brațe lenjeria de pat.

– Tu Ionuț?

– Doamna învățătoarea, vedeți … eu am primit-o de la cel mai bun prieten … ce-ar spune el acum dacă aș da-o altcuiva? … Îmi permiteți să iau un pahar cu apă? continuă. Același nod în gât își făcu simțită prezența.

„Nu o dau, mamă, nu o dau!”  repeta întruna, mai târziu, în drum spre casă.

(sursa foto – google)
Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Liantul dintre un student și bătrânul său profesor.

Un profesor batrân, ușor adus de spate, urma să susțină pentru a nu știu câta oară un curs pentru studenții săi. Știa că-i va plictisi pe mulți dintre ei și după atâția ani era deja împăcat cu idea aceasta.

profesorExperiența  însă a fost una diferită. Unul dintre studenți, din când în când intervenea, provocînd momente amuzante dar decente. De cele mai multe ori chiar el se lăsă pradă atmosferei create râzând cu gura până la urechi. Așa că dintr-un curs altădată plictisitor s-a transformat în cea mai frumoasă prezentare din toată experiența sa.

Și pentru că … nu-i așa… sfârșitul trebuia să fie altul decât cel obișnuit încheie prin a spune:

– Dragii mei, în afară de diferențele vizibile dintre mine și acest tânăr vă mărturisesc că există una fundamentală. El are la el prezența de spirit, eu am la mine doar prezența.

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.