Dialog în fața oglinzii

bunicul și nepotulUn bunic și un nepot în fața oglinzii:

– Vrei să ne uităm în oglindă copile? Spune-mi ce vezi?

– Un nepot și un bunic. Bunicule, ce e OGLINDA ?

– Acea suprafață care reflectă IMAGINEA, copile.

– Care imagine?

– Imaginea chipurilor noastre, a prietenilor și dușmanilor nostri, a ceea ce iubim și a ceea ce urâm, a ceea ce respectăm și disprețuim, a sufletelor, visurilor și acțiunilor noastre.

– Cum adică?

– Păi uite tu acum nu ești doar frumos, ești și somnoros și trist de dorul mamei, iar toate acestea, eu le văd în oglindă.

– Cum o reflectă?

– Cum vrea CEL ce se oglindește: uneori mai luminos, alteori mai întunecat, uneori mai frumos, alteori mai urât, uneori bun, alteori rău, uneori prea tânăr, alteori prea bătrân, uneori înțelept, alteori nu, uneori vesel, alteori trist, uneori sincer, alteori mincinos.

– Când o reflectă?

– Când vrem, dar și când nu vrem. Unele lucruri se văd mai bine la lumină, altele la întuneric.

– Dar la întuneric nu se vede nimic. Ce se vede?

– Depinde cine privește.

– Și cine  privește?

– De privit privesc mulți, de văzut,  fiecare vede altceva?

– De ce?

– Pentru că nu privim doar cu ochii, ci și cu sufletul și cu mintea. Vedem mai multe în oglindă dacă avem ochii, dar și sufletul și mintea deschise. Când faci o boacănă și te uiți în oglindă, ce vezi?

– Pe mine?

– Mai gândește-te. Doar pe tine?

– Pe mine speriat că am făcut o boacănă ……

– Iar acum, dacă ne uităm noi doi în oglindă, spuse bunicul luându-și nepotul în brațe , ce vezi?

– Un nepot și un bunic care se iubesc.

Gata cu oglinditul……deocamdată.

(sursa foto – google)

 

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.
Reclame

Ochii minții

nevăzător cu baston

Deși devenea o aventură mersul pe jos, prin aglomerația orașului, nu își putea refuza această ultimă plăcere. De ce? Această zilnică experiență îl situa, credea el, în rândul oamenilor normali. Unele dintre simțuri erau acum mult mai accentuate, în timp ce vederea era tot mai slabă, stinse lumini și neclare umbre. Gândul că într-o zi chiar și aceste lumini și umbre ar putea să dispară îl speria îngrozitor, fiind  un motiv temeinic al plimbării sale zilnice.

Își luă bastonul și, cu un echilibrul educat, ieși ca de obicei din casă. Se străduia să nu folosească bastonul în ritmul acela repetat al nevăzătorilor în căutarea unui punct de sprijin, ba mai mult și-l imagina ca pe un accesoriu vestimentar care pe vremuri conferea purtătorului eleganță. Aceeași multitudine de mirosuri amestecate, carburant, iarbă, parfumuri, alcool, trandafiri, transpirație. Același zumzet al străzii, mașini, biciclete, copii râzând sau plângând, femei care aveau permanent ceva de spus, bărbați tușind, câini lătrând, bătrâni vorbind singuri. Uneori chiar îl distra faptul că, în anumite privințe, nu-i scăpa nimic din ceea ce se întâmpla în jururl lui. Chiar în acest moment un individ în blocul pe lângă care trece, în balcon, la etaj, destul de sus, își aprinde o țigară. Știe, pentru că el aude  zgomotul brichetei.

Aude un copil alergând pe trotuar, în spate, ce pare că se apropie foarte rapid de el. Exact cum bănuia, îl lovește din plin. Dar și acum ca și alte dăți nu îl găsește nepregătit, bastonul și picioarele bine proptite în asfalt, îl ajută să-și mențină echilibrul. În câteva secunde, două voci de femei  își cer scuze că au scăpat copilul din ochi și, oprindu-se din mers, încearcă, vorbind amândouă în același timp, să strunească odrasla.

Se apropie de singura intersecție pe care trebuie să o traverseze pentru a ajunge în parcul cu tei. Nu reprezenta un obstacol pentru el, cum probabil ați putea crede, pentru că semaforul îl ajuta cu semnalul sonor, iar atunci cînd nu funcționa, încă mai putea folosi percepția umbrelor în deplasare. Așteaptă la semafor. Trei sau patru persoane aproape de el fac același lucru. După zgomotul motoarelor își dă seama că mașinile trec în mare viteză. Dar se mai aude un zgomot cunoscut, același alergat al unui copil nu departe în spate. Pașii repezi se apropie, crescând viteza nu încetinind-o. Oare copilul acela e iar nesupravegheat? Semaforul în continuare roșu, mașini în mare viteză și un copil buimac alergând către intersecție. E aproape, foarte aproape. Întinde instinctiv bastonul în lateral ca pentru a opri pe cineva. Copilul intră cu viteză în baston, se împiedică și cade în stradă. În fața lui la nici 20 de centimetri o mașină a trecut mâncând pământul. dar nu l-a lovit.

Au urmat umbre adunând copilul de pe asfalt, copilul plângând, voci de femei certându-l, fel de fel de discuții care acum nu-și mai aveau rostul. Semnalul acustic al semaforului se porni, semn că e verde și poate trece.

În parcul cu tei, pe bancă la umbră, un domn elegant, cu baston și ochelari fumurii, privește spre cer, căutând razele de soare.

Ce anume să-i fi adus atâta mulțumire câtă se citea pe chipul său?

(sursa foto – google)

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Puterea gândului

   Se anunța o zi însorită, fără pic de ploaie și tocmai asta îl inspăimânta. Își freca mâinile și obrajii neștiind de ce-o face, dar nu-și dezlipea ochii de pe zarea albastră. Căuta un nor, căuta un semn.
– Ce faci copile? îi spuse maică-sa. Treci de mănâncă, c-apoi vei avea multă treabă cu taică-tu.
   Puțini ar crede, dar la cei 10 anișori ai săi știa să facă multe, mai ales la câmp. Nu-l slobozea taică-său deloc, îl lua peste tot, că era sau nu pentru puterile lui, măcar să vadă și să-nvețe, dacă nu l-or ajuta brațele.
– Ce treabă mamă? se făcu a uita.
– Nu i-a trecut lu’ taică-tu. Tot vrea să întoarcă brazda. Al de Lupu or fi acasă?
– Nu știu, da’ de ce intrebi?
   Maică-sa nu-i răspunse, dar el știa. Știa că e îngrijorată, că „Al de Lupu” erau hoți, răi, bătăuși, că le furaseră din pământ, iar taică-su’ vroia musai azi să-și facă singur dreptate, să întoarcă brazda pe pământul lui, luat cu japca de nemernicii ăia. Îi era frică să nu iasă cu bătaie. Iar „Al de Lupu” erau mulți și răi. Dacă veneau la ei în timp ce arau?
– Mamă, dar dacă-i pământul ud, crezi c-o să poată să tragă calul la plug?
– Ce prostii vorbești, copile? Care pământ ud? N-a plouat de-o săptămână, unde vezi tu pământ ud?
– Nu mamă, întreb și eu așa, atunci când pământul e ud, calul mai poate să tragă?
– Când e prea ud și mâlos nu se cade, e păcat de la Dumnezeu, chinui animalu’.
   Așa gândea și el. S-a rugat toată noaptea la bunul Dumnezeu, să dea o ploaie mare, să nu poată întoarce brazda.
– Mănâncă mă, n-auzi?
– Am mâncat destul. Nu prea pot înghiți așa dimineață. Nu știu ce am.
– Știu eu, ești sclifosit. Mergi de te-mbracă. Într-o oră vine cu calu’ și v-apucați de treabă. Noroc că-i aici lângă casă.
   Plecă să se schimbe și dacă nu începu  a se ruga la icoane, de ploaie, de furtună, de ce-o vrea Dumnezeu numai să nu bage plugul. Se ruga, apoi se uita lung pe cer, doar, doar va vedea vreun semn. Soarele se ridica tot mai sus. Timpul trecea iar în ochii copilului parcă tremura o lacrimă.
– Vino băiete, își auzi tatăl strigând.
– Vin tată, și-și mai făcu o cruce.
   câmp aratAveau de mers prin capătul grădinii, de trecut pe lingă pământul vecinilor și ajungeau la pământul lor. Uitându-se la coama calului uită să mai privească cerul. Un zgomot ivit de nu știu unde îl făcu să tresară. Tuna. Nori negri se grăbeau a acoperi satul .
– Să ne grăbim, să terminăm înainte să vină ploaia, spuse tatăl.
– Chiar crezi că vine, tată?
   Ochii îi sclipeau de bucurie. Băiatul duse mâna dreaptă spre inimă, inimă care-i bătea atât de tare să-i iasă din piept. Încet, încet se liniști. Brusc toate temerile lui s-au spulberat. Știa că ploaia venise pentru că cineva acolo sus îi ascultase rugăciunile. Și tot acel cineva  îi cunoștea temerile și va fi alături de ei.
– Ia hamul și ține drept. Eu țin plugul, îi spuse tatăl
   Și-au început. A început și ploaia. Venea mărunt. Mărunt cât să înmoaie pământul, să le ușureze munca. O brazdă, încă o brazdă și încă o brazdă. Așa până la capăt. Ploaia aceea măruntă era acum stăpâna. Nici ei nu-și vorbeau, ascultau ploaia și munceau.
– E gata. Hai acasă.
  În drum spre casă, rămase în urmă, privi cerul și făcându-și o cruce spuse:
– Mulțumesc Doamne!
Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Bunicul din tren

Bunicul din tren avea ochii în lacrimi, dar zâmbea. Ciudată trăire mi-am spus. Mi-a citit gândurile și a trecut direct la explicații.

– Am doi nepoți. Încredibili sunt copiii din ziua de azi.bunicul

Ochii continuau să-i sclipească.

– Cu cheia de gât, singurei, la grădiniță, acasă, la joacă. Mama lor tot timpul la muncă. Tatăl … s-a prăpădit de tânăr, bietul de el …, Dumnezeu să-l ierte. Noi bătrânii îi ajutăm cum putem. Nu destul. Nu cât ar merita. Venim din când în când, îi luăm la noi din când în când.

Își șterse ochii și fruntea cu o batistă. Simțeam că ar vrea să continue și m-am uitat întrebător în ochii lui.

– Cine spune că un copil la 5 ani nu are discernământ se înșeală. Pune copiii în situații delicate și ai să fii foarte surprins de ce sunt în stare. Cel mic are 3 ani, cel mare 5. Când am ajuns în fața blocului, cel mic își ștergea ochii în lacrimi, iar cel mare culcase la pământ pe unul de două ori cât el. „Te mai atingi de el mă? Te mai atingi ?” îi striga în ureche. Nu i-am putut despărți pînă ce vinovatul nu a promis să nu se mai lege de fratele său.

– Și? m-am trezit întrebând fără să-mi dau seama.

– Nu știu cum, parcă mi-a luat-o mintea razna și i-am spus că la vârsta lui n-ar trebui să-și facă singur dreptate. Mi-a răspuns scurt : „Păi cine bunicule să facă dreptate? Dacă nu-mi știe mie de frică, atunci cui ? Ai să vezi că altă dată nu se mai leagă de el, spuse arătând spre fratele mai mic”. Într-o fracțiune de secundă mi-am dat seama că un țînc de 5 ani, și-a luat în serios rolul de tată. Uite de aia acum când îmi aduc amite îmi dau lacrimile dar sunt mândru de el.

– Și? m-am trezit iarăși vorbind.

– Am discutat cu amândoi să aibă grijă cu cine se pun. Am toată încrederea că au înțeles. V-am spus, sunt incredibil de deștepți copiii din ziua de azi. De-aș apuca să-i văd mari.

Iar ochii continuau să-i sclipească.

Acum frații sunt mari, sunt deștepți și puternici, iar de acolo din ceruri doi ochi sclipitori, zâmbind nu se mai satură să-i privească.

 

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.