Bunicul din tren avea ochii în lacrimi, dar zâmbea. Ciudată trăire mi-am spus. Mi-a citit gândurile și a trecut direct la explicații.
– Am doi nepoți. Încredibili sunt copiii din ziua de azi.
Ochii continuau să-i sclipească.
– Cu cheia de gât, singurei, la grădiniță, acasă, la joacă. Mama lor tot timpul la muncă. Tatăl … s-a prăpădit de tânăr, bietul de el …, Dumnezeu să-l ierte. Noi bătrânii îi ajutăm cum putem. Nu destul. Nu cât ar merita. Venim din când în când, îi luăm la noi din când în când.
Își șterse ochii și fruntea cu o batistă. Simțeam că ar vrea să continue și m-am uitat întrebător în ochii lui.
– Cine spune că un copil la 5 ani nu are discernământ se înșeală. Pune copiii în situații delicate și ai să fii foarte surprins de ce sunt în stare. Cel mic are 3 ani, cel mare 5. Când am ajuns în fața blocului, cel mic își ștergea ochii în lacrimi, iar cel mare culcase la pământ pe unul de două ori cât el. „Te mai atingi de el mă? Te mai atingi ?” îi striga în ureche. Nu i-am putut despărți pînă ce vinovatul nu a promis să nu se mai lege de fratele său.
– Și? m-am trezit întrebând fără să-mi dau seama.
– Nu știu cum, parcă mi-a luat-o mintea razna și i-am spus că la vârsta lui n-ar trebui să-și facă singur dreptate. Mi-a răspuns scurt : „Păi cine bunicule să facă dreptate? Dacă nu-mi știe mie de frică, atunci cui ? Ai să vezi că altă dată nu se mai leagă de el, spuse arătând spre fratele mai mic”. Într-o fracțiune de secundă mi-am dat seama că un țînc de 5 ani, și-a luat în serios rolul de tată. Uite de aia acum când îmi aduc amite îmi dau lacrimile dar sunt mândru de el.
– Și? m-am trezit iarăși vorbind.
– Am discutat cu amândoi să aibă grijă cu cine se pun. Am toată încrederea că au înțeles. V-am spus, sunt incredibil de deștepți copiii din ziua de azi. De-aș apuca să-i văd mari.
Iar ochii continuau să-i sclipească.
Acum frații sunt mari, sunt deștepți și puternici, iar de acolo din ceruri doi ochi sclipitori, zâmbind nu se mai satură să-i privească.
Din Culori 