Corupătorul de minori

Blogosfera le-a adus tuturor celor care au un blog, emoții și trăiri din cele mai diverse: aprecieri sau critici, considerație sau dispreț, încredere sau îndoială în forțele proprii, uimire, plăcere, cunoaștere, încântare, dezgust și ar mai fi câteva, dar mă opresc aici. Cel mai important lucru însă, mi se pare a fi relaționarea indiferent de vârstă, pentru că ea poate avea un impact bun sau rău asupra celor care relaționează. 

Am cunoscut în blogosferă un tip pe blogul căruia poți găsi articole cât se poate de diverse: politică, religie, bancuri, curiozități, cugetări, poezie, epigrame, călătorii, diete, fotografii etc.

Ceea ce mi s-a părut însă de la bun început foarte interesant este că ” individul acesta ” acordă o foarte mare atenție (în sensul că scrie foarte mult despre) unor lecturi dedicate copiilor. Suspect? Periculos? 

Nu, deloc suspect, deloc periculos, pentru că avem de-a face cu povești și aventuri pentru copii, dintre cele mai atractive, mai pline de culoare, viață și suspans, mai adaptate la orizontul de interes al copiilor din societatea actuală. 

Din acest motiv eu l-am numit „Corupătorul de minori”. Sper că ați înțeles 😉 ?  În sensul bun al cuvântului 🙂 ! Iar dacă nu mă credeți  căutați cartea pe care tocmai a publicat-o, „Revolta din ogradă”,

carte pentru copii

și dați-o copiilor să o citească. Veți vedea că am dreptate. Ba mai mult, o recomand și părinților, pentru că, nu-i așa ?, din când în când trebuie să mai dăm și noi în mintea copiilor.

Iar acum mă voi adresa „inculpatului” : „Frate, felicitări și la mai multe!” 🙂

Anunțuri

Un elev vine cu o idee proprie de reciclare (1)

La școală.

Profesoara: Așadar copii, rețineți, reciclarea este un proces tehnologic prin care rezidurile, deșeurile, materialele ce nu mai pot fi folosite în stadiul lor actual, sunt prelucrate în vederea refolosirii lor. Spre exemplu, un caiet vechi care a fost în totalitate scris, nu mai poate fi folosit în același scop, dar prin reciclare, poate fi transformat iarăși în hârtie sau carton deci poate fi refolosit. Puteți veni și voi cu alte exemple?

Elevul 1: Cioburile de sticlă se pot retopi și transforma în noi produse de sticlă.

Elevul 2: Pet-urile, se pot mărunți și pot fi folosite la fabricarea materialelor de construcții.

Elevul 3: Materialele din plastic sau cauciuc ce nu mai pot fi folosite.

Elevul 4: Rumegușul…

……..

Elevul X: Sufletul .

Profesoara: Poți să fii mai explicit? Nu cred că știu ce-ai vrea să spui.

Elevul X: Eu cred că sufletul poate suporta și el transformări. Poate fi mai bun sau mai rău, în funcție de încercările prin care trece. Un om bun care a fost persecutat, batjocorit, a cărui suflet este ciobit sau chiar zdrobit, poate deveni un om rău, dar la fel de bine își poate reveni, se poate schimba,  dacă atitudinea celor din jur se schimbă.

copac1

Profesoara: Deci…..

Elevul X: Așa cum materialelor le dăm o șansă de ce nu le-am acorda și sufletelor? Așa cum știm să pedepsim, trebuie să știm să și iertăm? Da eu cred că sufletul poate fi reciclat și mai cred, că rezultatele pot fi mai bune decât în cazul corpurilor neînsuflețite. Un om căruia viața i-a dat mai multe lecții, poate deveni mai bun decât a fost la început. Mai cred că fiecare dintre noi ar trebui să înțelegem, că putem fi reciclatorii propriilor noastre suflete.

Profesoara: Cum?….

Elevul X: Prin atitudine. Față de ceilalți și față de noi înșine. Privind mai mult în tine îi vezi mai bine pe ceilalți și privindu-i mai profund pe alții ajungi să te cunoști mai bine.

Profesoara: Atunci pentru că vorbim totuși de reciclare și pentru că ai introdus și sufletul în discuție, cine hotărăște dacă un suflet necesită sau nu reciclare? Și când?

Elevul X: Eu cred că un prim pas trebuie să îl facă fiecare cu sine și fiecare cu ceilalți, chiar din momentul în care începe să facă diferența între bine și rău, adică undeva la vârsta copilăriei. Dar niciodată nu e prea târziu, nici pentru sine nici pentru ceilalți.

Profesoara: Copii exemplele date de voi, privind reciclarea materialelor , sunt bune. Colegul vostru,  Elevul X , a ridicat o altă problemă. Așa cum ați auzit deja , el vine și cu argumente. Personal, trebuie să recunosc, că apropierea celor doi termeni suflet și reciclare, mi s-a părut nu tocmai potrivită la început, dar acum, cred că este un subiect interesant de dezbătut. Din acest motiv, pentru data viitoare, vă propun ca și temă, abordarea acestui subiect , reciclarea sufletelor, în care aveți libertatea să vă explicați punctul de vedere.

(va continua) 

(sursa foto – google)

Cine nu știe să râdă, învață

copiii străziiNu aveau mai mult de nouă sau zece ani. Săreau dezinvolți de pe o bancă pe alta. Erau gălăgioși. Ceva firesc pentru doi copii ai străzii. La ora aceasta tot parcul era al lor.

– Hai să râdem, spuse unul dintre ei.

– Păi ce, acum nu râdem?

– Nu, să râdem ca „ei”, să spunem glume și să râdem.

„Ei” erau ceilalți, cei care aveau o casă și o familie, cei care nu căutau prin gunoaie, erau bine îmbrăcați și aveau ce mânca.

– Hei, domnu’ cu cravată, începu unul dintre ei mimând o discuție cu un personaj imaginar, mult mai înalt decât el, nu vrei un colț de pâine? E proaspătă pâinea. Abia am luat-o din tomberonul de pe colț. Ha, ha, ha……..

Celălalt se grăbi să se urce pe o bancă și, uitându-se de sus la antevorbitorul său, spuse cu un aer poruncitor:

– Dispari!

– Da’ ce sunt eu, animal pe cale de dispariție? Nu vezi că suntem tot mai mulți? Ha , ha, ha, ….. Doamna, doamna, îmi dați și mie trei lei? se adresă cel de jos către cel cocoțat pe bancă.

– Da’ ce, unul nu îți ajunge? veni repede răspunsul.

– Ție îți ajunge? Ha, ha, ha,……Dacă-ți ajunge, păstrează-ți unul și dă-mi mie portofelul, ha, ha, ha…..

Cel cocoțat interveni:

– Vai domnișoară, dar ce bine crescută sunteți! Probabil ați crescut într-un an cât alții în zece, ha, ha, ha……

– Ești mizerabil! completă celălalt pe un ton grav, jucând rolul domnișoarei.

– Știu că sunt, nu știu de când nu m-am mai spălat. Dar nu mă supără adevărul, ha, ha, ha…. pe tine de ce te supără?

Un lătrat de câine urmat de un schelălăit, încă unul și încă unul, le întrerupse jocul. Simultan se uitară unul către celălat spunând:

caine-maidanez– Javra.

O rupseră la fugă în direcția din care venea zgomotul. O potaie maidaneză era atacată de un câine de companie, mult mai mare, venit cu stăpânul său în parc. Stăpânul privea impasibil scena.

– Javra, am venit, suntem aici, strigară cei doi copii repezindu-se fiecare cu câte un băț să-și salveze prietenul.

Ignorând prezența stăpânului, cei doi, fără pic de teamă, s-au aruncat în luptă. Câinele de talie mare reuși să îi agațe cu colții de haine, dar fără să-i rănească. Văzând că lucrurile au luat o întorsătură neașteptată, stăpânul își chemă câinele, care supus, lăsă totul deoparte și execută comanda. Copiii mai aruncară cu bețele după atacatori, dar renunțară, întorcându-se către Javra. Atacatorii se depărtau ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Ia să te văd Javră, ai ceva? Ți-a băgat potaia colții în ureche. Sângerezi. Doar atât. Hai că stai bine, și îl luară amândoi în brațe, unul pe de o parte, altul pe cealaltă. Câinele nu mai scotea nici un zgomot. Îi lingea și se lăsa alintat.

Instantaneu jocul lor reîncepu.

– Vai domnule, dar ce câine aveți! Care-i javra, el sau dumneavoastră? Ha, ha, ha,…..

– Închide-ți gura nătărăule, ca să nu ți-o închid eu, se auzi răspunsul.

– Am închis-o domnule, am vrut doar să văd cum lătrați , ha, ha, ha,…….

(sursa foto – google)

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Nu o dau, mamă, nu o dau!

„Ce lecție va fi aceea? Oare ce vrea să-i învețe? De ce să aducă la școală un obiect la care ei țin mult? Sau cel mai mult. Chiar așa s-a exprimat doamna. Avea un weekend la dispoziție să găsească obiectul, dar și un răspuns la întrebarea de ce? Logic, nu? Îl va întreba de ce acel obiect?”  Așa gândea Ionuț în drum spre casă.

Ajuns acasă, același tată tăcut. Noroc cu pisica. Dacă le-ar fi cerut  un animal și nu un obiect, n-ar mai fi stat acum pe gânduri. Avea  pisica.

– Ce facem mâine, tată? se trezi vorbind.

– Tu ce-ai vrea?

– Să mergem la outlet .

– Iar la outlet? Bine.

Știa că tatăl său nu se va opune. Acolo îi plăcea mamei să meargă. De când mama i-a părăsit, outletul continua să-i atragă ca un magnet. Nu știa dacă tatăl lui avea aceleași motive. El le știa pe ale sale. Fiecare intrare era o altă amintire despre mama sa. Dar cel mai mult îi plăcea să intre la lenjerii de pat. Mama avea un obicei, întâi le mângâia cu mâna-i ușoară, apoi le ridica spre față și le atingea cu obrazul. Ușor, ușor, a căpătat și el același obicei, neștiind ce caută însă.copil pe gânduri

Dădu roată cu privirea peste tot prin casă. Bicicletă – prea mare, minge – vor aduce toți băieții, calculator – aceeași problemă ca la bicicletă, jucării – ar fi râs colegii de el.

Se aruncă  în pat. Dădu colțul de la pătură ca să atingă cu obrazul lenjeria, exact ca mama sa. Același nod în gât îi tăia respirația. „Trebuie să beau apă”, își spuse.

Trecură două zile de weekend care păreau trase la indigo cu cele din weekendul trecut. Outlet, piață, lecții, mâncare, telefoane la bunici, bătut mingea lângă bloc, calculator.

Luni dimineață, Ionuț cu rucsacul în spate și nimic altceva. Îl chinuia rău întrebarea: „Obiectul? Care-i obiectul?”  Aruncă rucsacul în pat și-și mai plimbă odată privirea peste toate obiectele din camera sa. Privirea se opri la colțul de pernă. „Am găsit își spuse. Asta e.” Trase în grabă lenjeria de pe pat, o împături, o aruncă într-o pungă și plecă la școală.

Așa cum își imaginase, fiecare trebuia să dea explicații despre alegerea sa. Doamna învățătoare, vădit surprinsă de alegerea lui Ionuț îl întrebă:

– De ce?

Stângaci , băiatul, repetă gestul mamei sale, luă lenjeria și o duse la obraz.

– Vedeți? E fină, e atât de fină! Și-și spuse-apoi în gând: „ca mâna mamei”.

Apoi doamna trecu la alt copil.  La final le spuse:

– Am înțeles cât de mult le îndrăgiți. Acum trebuie să luați o decizie. Renunțați la ele. Dăruiți-le. Unui prieten. Măcar pentru o perioadă de timp, o zi , o săptămână. Așa îi veți putea arăta prietenului vostru că e mai important pentru voi decât acel obiect.

În clasă, copii schimbau între ei ce aduseseră de acasă. Ionuț strângea în brațe lenjeria de pat.

– Tu Ionuț?

– Doamna învățătoarea, vedeți … eu am primit-o de la cel mai bun prieten … ce-ar spune el acum dacă aș da-o altcuiva? … Îmi permiteți să iau un pahar cu apă? continuă. Același nod în gât își făcu simțită prezența.

„Nu o dau, mamă, nu o dau!”  repeta întruna, mai târziu, în drum spre casă.

(sursa foto – google)
Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Rezolvări în ochii copiilor

Un copil, ieșind cu mama sa dintr-un restaurant, întâlnește un alt copil cerșetor.
copil al străzii– Mami, de ce face asta?

– Îi este foame.

– Crezi că i-ar place și lui o pizza?

Au cumpărat o pizza și i-au dat-o.

– Mami, de ce tremură așa de tare?

– Pentru că îi este frig.

– Crezi că i-ar place hainele mele?

Și i-au cumpărat hăinuțe.  Sătul și încălzit copilul cerșetor s-a așezat pe-o bancă, a închis ochii, încercând să doarmă.

– De ce nu doarme la el acasă?copil pe gânduri

– Pentru că n-are.

– Mai ai bani și pentru o casă, mami?

Dar întrebarea a rămas fără răspuns. Unde e răspunsul?

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Personaje pozitive sau negative? – partea I

O întâmplare reală mi-a arătat că răspunsul la întrebarea:  „Care este personajul pozitiv şi care cel negativ?”  nu este deloc uşor de dat.

neputințaAcum câteva ierni în urmă, a fost o perioadă de câteva săptămâni când temperaturile au fost foarte scăzute, undeva în jurul valorii de -20 grade. În faţa casei mele era o instituţie care-i primea în adăpostul său pe oamenii străzii şi dacă era cazul le acorda şi asistenţă medicală.

Cred că era pe la ora prânzului când am auzit două persoane certându-se. Tonalitatea vocilor lor, una de bărbat, cealaltă de femeie, era destul de ridicată, iar pe mine, trebuie să recunosc, gândul m-a dus imediat la ideea că cineva ar putea avea, la un moment dat, nevoie de ajutor. Am deschis fereastra să văd ce se întâmplă.

De la prima privire realizai că era vorba despre aşa zişii oameni ai străzii, cei pe care îi întâlnim în staţiile de metrou, în gări,în canale.

La fel ca mine un paznic al instituţiei , aflat lângă poartă, asista la discuţie. M-am mai liniştit oarecum gândind că dacă evenimentele luau o întorsătură neplăcută cineva putea recţiona rapid.

Femeia se sprijinea de gardul din beton, părea că abia se ţine pe picioare.  Bărbatul lîngă ea. Încerca să o convingă să plece de acolo şi să se întoarcă acasă, la „acasa” lor. Femeia îi răspundea că nu poate iar la auzul acestui refuz bărbatul trecea la ameninţări de genul ” dacă e aşa să dispari din viaţa mea”, „nu-mi mai pasă de tine”, „n-o să-ţi mai vezi copiii”, „vei vedea tu ce vei păţi” iar tonalitatea vocii era tot mai ridicată. A întrebat-o de ce nu poate iar ea i-a răspuns că îi este foarte rău, abia stă în picioare, iar aici au grijă de ea şi primeşte medicamente.

– Şi crezi că eu mai pot? Uită-te la mâinile mele! Sunt bocnă. La noi te gândeşti? Au grijă de tine? Dar de noi cine are grijă? Eu de ce să mă descurc singur? Lasă vii şi îţi trece. Le ceri medicamentele să le iei acasă. Hai du-te, i-aţi toate alea şi vin-o că avem treabă.

Femeia încercă să se desprindă de zid dar imediat se sprijini la loc, semn că îşi pierdea echilibrul.

– Hai du-te. Te aştept. Repede. Nu avem timp de pierdut.

Sfârşitul primei părţi. Continuarea în partea a doua.

Dar pînă atunci:

Credeţi că femeia a părăsit adăpostul şi şi-a urmat bărbatul?

Poate fi considerat barbatul personajul negativ? El pare că se agită în primul rând pentru copiii lor.

Poate fi considerată femeia personajul negativ? Oare se gândeşte doar la ea şi nu îi pasă de restul?

Poate în partea a doua ne mai „luminăm”.