Voluntari pentru o privire

copil trist 1N-are rost să pierd prea mult timp să vă spun în ce împrejurări am ajuns să discut cu Ei, că nu-i important. Când spun Ei, mă refer la  doi copii de 14 sau poate 15 ani,  de la o casă de copii.

Cu toții am avut ocazia măcar o dată în viață, să auzim sau să vedem o știre despre viața într-un cămin de copii, care poate fi mai rea sau mai puțin rea, mai bună sau mai puțin bună, funcție de norocul fiecăruia (că numai de noroc nu e vorba aici, dar … cum să-i spui altfel?).

– Sunt convinsă că aveți multe dorințe, pe care le pot intui, le spun eu, însă cu certitudine există și  dorințe la care cu siguranță nu mă gândesc, am dreptate?

– Nu știm, spune unul dintre ei, dar încercați să ne spuneți și noi vedem dacă ghiciți.

Vă dați seama că am început să spun tot ce-mi trecea în acel moment prin minte că obosisem și la un moment dat, m-am oprit.

– Ei, eu doar asta îmi imaginez.

Unul dintre ei mi-a spus că am atins cam tot și dacă ar fi fost ceva nespus, tot avea legătură cu ce intuisem.

Celălat  însă se uită la mine și-mi spune:

– Ar mai fi ceva. Am vrea să mergem la o organizație de voluntari, dar fără să știe nimeni situația noastră.

– Îmi scapă ceva? întreb eu.

– N-ați înțeles. Vrem să fim voluntari pentru o zi.

– Păi dacă ești voluntar, ești voluntar și nu câștigi nimic, zic eu. Ori voi, fără supărare, faceți parte mai degrabă din categoria celor care au nevoie ori de bani, ori de ajutorul voluntarilor. Și atunci ceva nu se leagă.

– Știam că nu veți înțelege.  A fi voluntar înseamnă pentru noi total opusul a ceea ce suntem acum. Când vin la noi, la casa copilului, voluntarii, oricât s-ar strădui să nu arate, se uită la noi cu milă, cu multă milă, în vreme ce noi ne uităm la ei ca la niște sfinți. Am vrea pentru o zi măcar, să ne privească și pe noi lumea ca pe sfinți.

Restul nu contează.

(rm13)

 (sursa foto – google)
Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.
Reclame

Puterea gândului

   Se anunța o zi însorită, fără pic de ploaie și tocmai asta îl inspăimânta. Își freca mâinile și obrajii neștiind de ce-o face, dar nu-și dezlipea ochii de pe zarea albastră. Căuta un nor, căuta un semn.
– Ce faci copile? îi spuse maică-sa. Treci de mănâncă, c-apoi vei avea multă treabă cu taică-tu.
   Puțini ar crede, dar la cei 10 anișori ai săi știa să facă multe, mai ales la câmp. Nu-l slobozea taică-său deloc, îl lua peste tot, că era sau nu pentru puterile lui, măcar să vadă și să-nvețe, dacă nu l-or ajuta brațele.
– Ce treabă mamă? se făcu a uita.
– Nu i-a trecut lu’ taică-tu. Tot vrea să întoarcă brazda. Al de Lupu or fi acasă?
– Nu știu, da’ de ce intrebi?
   Maică-sa nu-i răspunse, dar el știa. Știa că e îngrijorată, că „Al de Lupu” erau hoți, răi, bătăuși, că le furaseră din pământ, iar taică-su’ vroia musai azi să-și facă singur dreptate, să întoarcă brazda pe pământul lui, luat cu japca de nemernicii ăia. Îi era frică să nu iasă cu bătaie. Iar „Al de Lupu” erau mulți și răi. Dacă veneau la ei în timp ce arau?
– Mamă, dar dacă-i pământul ud, crezi c-o să poată să tragă calul la plug?
– Ce prostii vorbești, copile? Care pământ ud? N-a plouat de-o săptămână, unde vezi tu pământ ud?
– Nu mamă, întreb și eu așa, atunci când pământul e ud, calul mai poate să tragă?
– Când e prea ud și mâlos nu se cade, e păcat de la Dumnezeu, chinui animalu’.
   Așa gândea și el. S-a rugat toată noaptea la bunul Dumnezeu, să dea o ploaie mare, să nu poată întoarce brazda.
– Mănâncă mă, n-auzi?
– Am mâncat destul. Nu prea pot înghiți așa dimineață. Nu știu ce am.
– Știu eu, ești sclifosit. Mergi de te-mbracă. Într-o oră vine cu calu’ și v-apucați de treabă. Noroc că-i aici lângă casă.
   Plecă să se schimbe și dacă nu începu  a se ruga la icoane, de ploaie, de furtună, de ce-o vrea Dumnezeu numai să nu bage plugul. Se ruga, apoi se uita lung pe cer, doar, doar va vedea vreun semn. Soarele se ridica tot mai sus. Timpul trecea iar în ochii copilului parcă tremura o lacrimă.
– Vino băiete, își auzi tatăl strigând.
– Vin tată, și-și mai făcu o cruce.
   câmp aratAveau de mers prin capătul grădinii, de trecut pe lingă pământul vecinilor și ajungeau la pământul lor. Uitându-se la coama calului uită să mai privească cerul. Un zgomot ivit de nu știu unde îl făcu să tresară. Tuna. Nori negri se grăbeau a acoperi satul .
– Să ne grăbim, să terminăm înainte să vină ploaia, spuse tatăl.
– Chiar crezi că vine, tată?
   Ochii îi sclipeau de bucurie. Băiatul duse mâna dreaptă spre inimă, inimă care-i bătea atât de tare să-i iasă din piept. Încet, încet se liniști. Brusc toate temerile lui s-au spulberat. Știa că ploaia venise pentru că cineva acolo sus îi ascultase rugăciunile. Și tot acel cineva  îi cunoștea temerile și va fi alături de ei.
– Ia hamul și ține drept. Eu țin plugul, îi spuse tatăl
   Și-au început. A început și ploaia. Venea mărunt. Mărunt cât să înmoaie pământul, să le ușureze munca. O brazdă, încă o brazdă și încă o brazdă. Așa până la capăt. Ploaia aceea măruntă era acum stăpâna. Nici ei nu-și vorbeau, ascultau ploaia și munceau.
– E gata. Hai acasă.
  În drum spre casă, rămase în urmă, privi cerul și făcându-și o cruce spuse:
– Mulțumesc Doamne!
Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Nu o dau, mamă, nu o dau!

„Ce lecție va fi aceea? Oare ce vrea să-i învețe? De ce să aducă la școală un obiect la care ei țin mult? Sau cel mai mult. Chiar așa s-a exprimat doamna. Avea un weekend la dispoziție să găsească obiectul, dar și un răspuns la întrebarea de ce? Logic, nu? Îl va întreba de ce acel obiect?”  Așa gândea Ionuț în drum spre casă.

Ajuns acasă, același tată tăcut. Noroc cu pisica. Dacă le-ar fi cerut  un animal și nu un obiect, n-ar mai fi stat acum pe gânduri. Avea  pisica.

– Ce facem mâine, tată? se trezi vorbind.

– Tu ce-ai vrea?

– Să mergem la outlet .

– Iar la outlet? Bine.

Știa că tatăl său nu se va opune. Acolo îi plăcea mamei să meargă. De când mama i-a părăsit, outletul continua să-i atragă ca un magnet. Nu știa dacă tatăl lui avea aceleași motive. El le știa pe ale sale. Fiecare intrare era o altă amintire despre mama sa. Dar cel mai mult îi plăcea să intre la lenjerii de pat. Mama avea un obicei, întâi le mângâia cu mâna-i ușoară, apoi le ridica spre față și le atingea cu obrazul. Ușor, ușor, a căpătat și el același obicei, neștiind ce caută însă.copil pe gânduri

Dădu roată cu privirea peste tot prin casă. Bicicletă – prea mare, minge – vor aduce toți băieții, calculator – aceeași problemă ca la bicicletă, jucării – ar fi râs colegii de el.

Se aruncă  în pat. Dădu colțul de la pătură ca să atingă cu obrazul lenjeria, exact ca mama sa. Același nod în gât îi tăia respirația. „Trebuie să beau apă”, își spuse.

Trecură două zile de weekend care păreau trase la indigo cu cele din weekendul trecut. Outlet, piață, lecții, mâncare, telefoane la bunici, bătut mingea lângă bloc, calculator.

Luni dimineață, Ionuț cu rucsacul în spate și nimic altceva. Îl chinuia rău întrebarea: „Obiectul? Care-i obiectul?”  Aruncă rucsacul în pat și-și mai plimbă odată privirea peste toate obiectele din camera sa. Privirea se opri la colțul de pernă. „Am găsit își spuse. Asta e.” Trase în grabă lenjeria de pe pat, o împături, o aruncă într-o pungă și plecă la școală.

Așa cum își imaginase, fiecare trebuia să dea explicații despre alegerea sa. Doamna învățătoare, vădit surprinsă de alegerea lui Ionuț îl întrebă:

– De ce?

Stângaci , băiatul, repetă gestul mamei sale, luă lenjeria și o duse la obraz.

– Vedeți? E fină, e atât de fină! Și-și spuse-apoi în gând: „ca mâna mamei”.

Apoi doamna trecu la alt copil.  La final le spuse:

– Am înțeles cât de mult le îndrăgiți. Acum trebuie să luați o decizie. Renunțați la ele. Dăruiți-le. Unui prieten. Măcar pentru o perioadă de timp, o zi , o săptămână. Așa îi veți putea arăta prietenului vostru că e mai important pentru voi decât acel obiect.

În clasă, copii schimbau între ei ce aduseseră de acasă. Ionuț strângea în brațe lenjeria de pat.

– Tu Ionuț?

– Doamna învățătoarea, vedeți … eu am primit-o de la cel mai bun prieten … ce-ar spune el acum dacă aș da-o altcuiva? … Îmi permiteți să iau un pahar cu apă? continuă. Același nod în gât își făcu simțită prezența.

„Nu o dau, mamă, nu o dau!”  repeta întruna, mai târziu, în drum spre casă.

(sursa foto – google)
Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.