te așteptam toamnă

toamna 3

te așteptam toamnă,

cu frică și bucurie laolaltă.

nu voiam a mă trece singur.

căutam lumina mea în lumina-ți,

roadele mele în belșugul tău,

ploaia-ți umplând încrețiturile vremii,

falsa netezire.

te așteptam toamnă

cum așteaptă gutuile bruma,

cu mâinile împreunate cu gândurile

în rugăciune.

cu fascinație gândeam

la frunzele tale multicolore precum florile primăverii,

la simfonia vântului spulberând închipuiri ruginii,

la tihna focului din sobe.

visam cum mă surprinzi

cu aroma cupelor vechi și a licorilor neîncepute,

cu boabele de rouă de la colțul ochilor

prăvălindu-se ca diamantele.

te-am așteptat toamnă,

și-acum când ai venit, e-atâta colb în aer!

cu greu pot a percepe culorile-ți

și cântul și mireasma-ți.

iar boabele de rouă de la colțul ochilor

ard prăvălindu-se ca diamantele.

te-am așteptat toamnă

cu bucurie și frică,

nu voiam a mă trece singur.

(ricamihai13)

(sursa foto)

ești prea

???????????????????????????????

ești prea nepotrivit cu vremea.

prea scund ca treapta următoare să o urci,

prea-nalt s-atingi cu fruntea-ți tălpi,

prea-naltă-ți fruntea.

tu nu te vezi, că ești prea mic pentru a fi văzut

însă prea mare să încapi sub pielea lor?

și cât de jos! o, chiar prea jos să vezi cea rază de lumină!

iar tu, prea stins, prea stins  să luminezi.

voiești s-aprinzi lumina?

dar ești prea sus și le faci umbră lor

iar umbra-ți prea aprinsă.

umbrele tale dor.

cuvântu-ți prea cuvânt, dar nici o vorbă.

prea scump cuvântu-ți

iar tu prea sărac,

uitat de mult de vorbe, prea uitat,

prea bogat gându-ți și prea ieftin dat.

prea gol în juru-ți și prea plin în tine,

de solitudine înconjurat străbați prea multe vremuri. 

prea încăpățânat!

prea multe vise ai și  prea-nsoțit de ele,

dar prea puține-aievea, și-un suflet prea senin

cum norii vin și pleacă, 

îți pleacă vremuri.

tăcut aștepți noi vremuri și ele nu mai vin. 

(ricamihai13)

nu știm

stingere 2

nu știm când am murit prima dată,

nu ne aducem aminte cum și când,

simțim doar stingerea aceea

alăturată miilor de stingeri.

oricum, începem a muri de mici,

nu știm ce ne omoară

și nu știm dacă e suicid.

poate de aici vine repetiția.

lumina se stinge cu încetinitorul,

nu știm dacă doar în noi sau și în jurul nostru

și ne mințim că e aprinsă.

poate fi o experiență în grup,

dar noi nu știm a percepe alte stingeri

în afară de stingerea noastră.

timpul se joacă cu noi de-a alba-neagra.

crezând că doar el trece,

uităm de trecerea noastră.

târziu, chiar prea târziu,

găsim lumini pierdute în copilărie.

reaprinse, se sting precum cometele.

ce fulger! ce foc de artificii!

real sau vis ? nu știm.

rămâne doar stingerea aceea

alăturată miilor de stingeri,

iar noi nu știm, încă nu știm,

când am murit prima dată.

(ricamihai13)

Mamă, mi-e dor de tine!

maci cu albăstreleCitesc distinse slove,

Și vorbe de sfințire,

Dar tu îmi ești scriptura,

Cuvânt în nemurire.

Ascult duioase strune,

Dar nu-mi șoptesc  ca tine

Când ți-adormeam în brațe.

Mi-e dor, mamă,  de tine! 

Trec mulți pe lângă mine

Dorindu-mi rău sau bine,

Dar ei, toți laolaltă,

Nu pot privi ca tine.

Azi timpul mi-i potrivnic

Zâmbesc printre suspine,

Lumină-mi ești în suflet.

Mi-e dor, mamă, de tine! 

Furtuni și ploi de gheață

Trecut-au peste mine,

Căci eu m-am încălzit

Gândindu-mă la tine! 

Vor trece toate aste,

Veni-voi lângă tine,

În brațe te-oi ascunde,

Din dor, mamă, de tine.

Privesc cum asfințitul

Vrea visele să-mi fure,

Îl las. Mi-ajunge chipu-ți,

Mamă, mi-e dor de tine!


(ricamihai13)

Haiku 17 – Inima mamei

trandafiri albiDragostea-i albă,

Candidă jertfă roșind

Inima mamei!

(ricamihai13)
(haiku = gen de poezie cu formă fixă, tradițional japoneză, alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 versuri formate din 5, 7 și 5 silabe)

Sindicatul vorbelor

cuvinte

Poate nu știți, poate n-ați aflat,

vorbele și-au creat sindicat.

Cel mai liberal

și cel mai vocal!

La-nceput au fost două-trei

fără vreun scop  sau temei,

de vânt purtate,

abandonate.

Vesele și viu colorate,

iute-adunară alte surate,

clar redundante

dar „importante”.

Cele cu vocale mai multe

s-au propus să fie în frunte.

Au fost agreate,

necontestate.

În sindicat organizate

vorbele erau „însemnate”.

Convingătoare

manipulare!

Doar că-ntr-o zi, o furtună,

le-a strâns împreună,

cuvânt să fie le-a cerut.

Și n-au putut,

chiar n-au putut!

Deși erau în sindicat,

le-a  spulberat.

Morala:

Degeaba multe vorbe-n vânt,

de nu pot fi nicicând Cuvânt.

(ricamihai13)

(sursa foto – aici)

Fotosinteza

frunza ruginieSoarele a asfințit în palma mea,

Jucându-se de-a curcubeul

În picăturile-mi de cer.

Frunze  îmi erau mâinile,

Când  a poposit

Căutând clorofila.

A găsit-o și-am început să respir.

Iubeam  să purific

Și să mă purific.

Dar cel mai mult iubeam să trăiesc.

Uite-așa am crescut,

Fără să simt cum și cât.

Nu știu cât a trecut.

Poate o zi,

Căci soarele mi-a asfințit în palmă.

Doamne,

Fă-mi mâinile ace de brad,

Să rezist în noaptea-mi vecină!

Razele soarelui,

De vor căuta mâine clorofila,

O vor găsi în mâinile mele,

În roua  dimineții.

Apoi vom relua fericiți jocul,

Jocul de-a fotosinteza.

ace de brad

 

(ricamihai13)
(sursa foto – google)

Previous Older Entries