Despică firul în patru dar nu pierde firul! – cubismul analitic (5)

În articolele anterioare despre cubismul în arta plastică, am aflat ce înseamnă cubismul, ce au dorit artiștii inițiatori să transmită prin acest nou stil de pictură. Am aflat de asemenea cine a fost părintele cubismului și care au fost fazele sale de manifestare.

Cubismul analitic, foarte bine reprezentat în lucrările celor doi pictori Braque și Picasso,  este cea de-a doua fază a cubismului, manifestată între anii 1910 – 1913. Această fază mai este numită și cubismul ermetic. Dacă la început artiștii cubiști au renunțat la perpective reducând motivele la forme geometrice fundamentale, în această fază se observă aplecarea acestora în a descompune obiectul reprezentat în suprafețe din ce în ce mai mici, geometrizate, numărul acestor fracțiuni devenind din ce în ce mai mare.

Portretul lui Ambroise Vollard – 1910 – Pablo Picasso

portrait-of-ambroise-vollard

Nu știu dacă de aici vine expresia  „a despica firul în patru” dar în acest moment acolo îmi zboară gândul.

Și dacă tot veni vorba despre despicarea firului în patru, aș vrea să vă fac cunoscută o mică istorioară. Se spune că în vremea aceea, Picasso, era  suficient de bine cunoscut și apreciat de unii critici, încât unii snobi să-și imagineze, că doar luând lecții de la el, pot deveni și ei celebri. Mânat de acest gând, un individ suficient de înstărit dar fără pic de talent, insistă pe lângă maestru să primească lecții. După cîteva „încercări artistice”, Picasso, convins că tânărul nu are nici o aplecare către acest meșteșug, îi explică: „Stimate domn, apreciez dorința dumitale de a picta și dragostea-ți pentru artă. Nu pot să nu recunosc că ai înțeles în mare care este esența acestui stil de pictură. Așa cum singur te-ai exprimat nu mai departe zilele trecute, cubismul este un mod artistic de a despica firul în patru. Ceea ce nu ai înțeles însă și mi-e teamă că nu vei putea pricepe niciodată este că, da, cubismul este un mod artistic de a despica firul în patru, dar, subliniez dar, fără a pierde firul.” Supărat pe ceea ce a înțeles sau poate pe ceea ce n-a înțeles din spusele maestrului, tânărul a renunțat în a mai frecventa lecțiile, spre marea ușurare a lui Picasso. 

După această mică și sper eu și hazlie intervenție, aș mai spune cîteva vorbe strict necesare pentru edificarea în ceea ce privește cubismul analitic.

Se constată  tendința artiștilor de a reduce numărul  de culori și tonuri doar la câteva, în principal nuanțe de cafeniu și cenușiu.

Fata mea – 1911 – Pablo Picasso

ma-jolie

Însă cei doi mari artiști își anunțaseră deja motivația folosirii acestui nou știl prin aceea că  intenția lor era de a conferi realism concret în detrimentul realismului iluzoriu. De aceea prin deformarea din ce în ce mai puternică și tendința spre monocromie ei își dau seama că se îndepărtează de realism mergând către abstract. Pentru a evita acest lucru și pentru a se reapropia sesizabil de adevărata lor intenție, ei vor propune noi tehnici artistice, cum ar fi : introducerea în tablouri a literelor tipărite și a șabloanelor, a bucăților de hârtie decupate care imită lemnul,folosirea pieptenelui pentru a obține aspectul vălurit. Astfel se trece la așa numita tehnică a colajelor.

Deocamdată doar atât în lecția de astăzi, imaginile vorbesc mai bine decât mine.

Vioară și țevi – colaj – 1913 – Georges Braque

violin-and-pipe-le-quotidien-1913

Sticlă și pești 1910 – Georges Braque

bottle-and-fishes-1910

Nu uitați însă lecția dată de Picasso și care se poate aplica oricărui domeniu : „e bine să despicați firul în patru dar fără a pierde firul ! „  😉 

Arta – un mod spectaculos de comunicare

Pentru mine arta, orice fel de artă, reprezintă modul propriu de comunicare al unui artist atunci când, diversității și complexității trăirilor sale interioare și a viziunilor personale, nu-i mai sunt suficiente instrumentele de comunicare obișnuite, aflate la îndemâna tuturor. Altfel spus artistul, din dorința de a transmite cât mai fidel aceste trăiri, emoții, viziuni, plăsmuiește limbajul propriu care este cu atât mai magnific cu cât reușește să atingă emoțional cât mai multe inimi.

Limbajul propriu  însă nu trebuie înțeles  ca o modalitate artistică de exprimare în general (pictură, muzică, poezie etc), ci ca o complexitate de detalii și fine combinații, unice, specifice doar celui care a creat limbajul, fiecărui artist în parte.

Iată în cele ce urmează doar un exemplu de limbaj unic propriu de comunicare, artistul plastic Jean Pierre Blanchard, unul dintre marii maeștri ai picturii în viteză, omul care realizează adevărate spectacole din culori și atitudine, manifestări ce vin ca rezultat al unui talent înnăscut contopit cu o serioasă experință în domeniul comunicării, a fost în tinerețe directorul creativ al unei agenții de comunicare. De mai bine de 20 de ani, recunoscut ca fiind un mare maestru, participă la spectacole de televiziune sau private, reușind să transmită cu mare succes valorile artei sale. 

Priviți cu atenție, ați mai văzut așa ceva?

Două dintre picturile sale realizate tot în timpul unor spectacole: Tina Turner și Mick Jagger:

tina turner

mick jagger

Alte două picturi care nu mai au nevoie de nici un comentariu:

Le phenix 120 x 120 cm

Rostropowitch 130 x 162 cm

Locul unde vă puteți delecta ochiul cu și mai multe frumuseți și care reprezintă și sursa fotografiilor și a înregistrării video Jean Pierre Blanchard .

Cubismul (4) – Precubismul lui Paul Cezzane

Povestea cu unghiuri, fețe și culori continuă.

Am aflat deci ce este cubismul, am aflat care au fost fazele sale, știm că imaginile create de cubiști trebuie percepute  nu doar cu ochiul, ci și cu mintea și inima.

Prima pictură pe care am prezentat-o în primul articol este tabloul lui Picasso, „Domnișoarele din Avignon” – pictat în 1907.  Alegerea nu este întâmplătoare deoarece acest tablou este un omagiu adus de Picasso lui Paul Cezzane și uneia dintre picturile acestuia,”Les grandes baigneuses” – 1906, Cezanne fiind recunoscut ca responsabil de prima fază a cubismului, precubismul.

Privind imaginea de mai jos, „Les grandes baigneuses” , e lesne de înțeles legătura strânsă dintre cele două opere de artă.

Les grandes baigneuses Paul_Cézanne

Pictorul francez, Paul Cezzane, este cel care a făcut trecerea, în arta plastică, de la impresionism la cubism. 

Paul Cezzane este unul dintre „Cei ce s-au născut artiști ca să renască arta!”, născut pe 19 ianuarie 1839 și decedat pe 22 octombrie 1906.

Priviți-i autoportretul din 1875.

paul-cezanne-autoportret-1875

Provenea dintr-o familie de aristocraţi bogaţi din Aix-en-Provence, drept pentru care a primit o educație aleasă.  Ambițiile tatălui său, un bancher de succes care voia ca fiul lui să urmeze aceeaşi profesie, l-au condus către Facultatea de Drept de la Universitatea din Aix-en-Provence. Nu i-a plăcut însă dreptul şi a decis să urmeze o carieră artistică, convingându-și după doi ani tatăl, să îl lase să studieze pictura la Paris.

Pe tot parcursul  său artistic, trecând de la agonie la extaz și de la extaz la agonie, devine un foarte elocvent exemplu al spuselor lui Friedrich Nietzsche „Ceea ce nu te omoară te face mai puternic.”

Viața și activitatea lui Cezzane merită însă un articol separat.

Ceea ce vreau eu să evidențiez aici este că din toată activitatea sa, perioada pe care am putea să o dedicăm precubismului dată fiind specificitatea lucrărilor acelei perioade, este cea mai bogată în culori, măiestrie și profunzime, cea care a creat o nouă viziune a artei, cea care a produs capodopere. 

Admirați mai jos câteva dintre ele.

Golful Marsiliei văzut de la Estaque, 1886

Paul_Cézanne_Golful Marsiliei văzut de la Estaque, 1886

Jucătorii de cărţi, 1893

Paul_Cézanne-Jucătorii de cărți

Natură moartă cu mere şi portocale, 1899

Paul_Cézanne - Natură moartă cu mere şi portocale, 1899

Geometria culorilor cubismului va continua.(sursa foto – wikipedia)

Cubismul (3) – Bătrâna unui pictor cubist

Discuția începută aici și continuată aici nu este nici pe departe o discuție încheiată.

Am lămurit deja cum s-a aplicat eticheta „cubism” unui curent artistic  și care au fost fazele acestuia, precubismul, cubismul analitic și cubismul sintetic.

Dacă la întrebarea „Câte fețe are un cub?” răspunsul este simplu „6.” , la întrebarea „Câte fețe are cubismul?”, răspunsul este aproximativ la fel de simplu „Depinde din ce unghi privești.”

Nu, nu încerc să vă duc cu „unghiul”. Încerc doar să tai cubismul în felii mai ușor de consumat.

Și pentru că tot veni vorba de unghiuri și fețe să știți că tocmai acestea reprezintă intriga în epica artistică numită cubism.

Eroii de pe pânzele artiștilor cubiști, fie că sunt ființe, fie că sunt obiecte, nu mai sunt văzuți doar dintr-un singur unghi  ci, simultan, din mai multe unghiuri. Ei au mai multe fețe cu forme geometrice, uneori mai mici alteori mai mari, luminile și umbrele apărând acolo unde sunt descoperite de ochiul artistului.

Un exemplu a ceea ce tocmai v-am povestit găsiți în următoarea imagine, Pablo Picasso, Fata cu mandolină – 1910 (sursa foto – wikipedia) .

Pablo_Picasso,_1910,_Girl_with_a_Mandolin

Acum e momentul să vă spus o istorioară. Nu știu cât este de adevărată, știu doar că mie mi-a plăcut mult și m-a ajutat să înțeleg mai bine cubismul.

„Se spune că un pictor cubist se întâlnește la un moment dat cu unul dintre contestatarii săi vehemenți. Pentru a-i explica acestuia modul său de a aborda arta plastică, îl introduce într-o încăpere prost luminată în care pe un scaun se afla o bătrânică. Lumina îi cădea pe picioare până la trunchi, umbra era în dreptul inimii și de la gât în sus era în întuneric.

– Ei spune-mi domnule, unde e lumina, unde e umbra și unde întunericul.

Acesta îi spuse în câteva cuvinte exact ceea ce v-am spus eu mai sus. Răspunsul artistului a fost promt:

– Greșești. Lumina nu e la picioare ci la inimă, umbra nu e la inimă ci la cap, iar întunericul nu e la cap ci la picioarele neputincioase și înțepenite de boală.” 

Eu am înțeles din povestioara aceasta că de fapt cubismul trece dincolo de realitatea percepută cu ochiul liber, creează povești, dar povești rupte din realitate, o realitate în care luminile și umbrele nu sunt cele percepute doar cu ochiul, ci și cu mintea și inima, în care o linie curbă sau una frântă apare acolo unde te aștepți mai puțin, dar după ce o identifici îi găsești și sensul. 

După această povestioară priviți iarăși fata cu mandolină. N-o vedeți altfel?

Astăzi mă opresc aici dar revin cu o altă felie 😉 . Stați pe-aproape 🙂 .

Cubismul – ca de la om la persoană (2)

Ieri am introdus cubismul. Unde? În discuție bineînțeles, că în artă, s-au descurcat alții foarte bine.

Dacă folosim cuvintele lui Isus „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” și le aplicăm discuției despre cubism, cred că ar ieși ceva de genul: „Să-i dăm lui Paul Cezanne Precubismul, și lui George Braque, Pablo Picasso și încă vreo câțiva ce i-au urmat, Cubismul.”

Probabil mulți se vor întreba cum adică să dăm noi? Nu ei ne-au dat nouă?

Situația stă în felul următor. Acest curent artistic, care a însemnat o adevărată revoluție în istoria picturii, manifestată între anii 1908 și 1914, practic a doua mare revoluție după cea creată în perioada renașterii, a fost rezultatul unor transformări de lungă durată. Termenul de cubism nu a  fost emis de cei ce au inițiat, îmbrățișat și dezvoltat stilul, ci de criticii vremii.

Mai direct , nu a dat nimeni o ordonanță de urgență să spună: „Dragilor ăsta-i cubismul, de mâine se aplică !”

Deși Paul Cezanne picta de ceva vreme folosind liniile frânte cu trimitere către figuri geometrice, afirmația cum că pictorul reduce toate motivele sale la „scheme geometrice, la cuburi”, aparține criticului Louis Vauxcelles, făcând referire la lucrarea lui George Braque, Viaduct în Estaque, pictată în 1908, și pe care o puteți vedea mai jos (sursa foto – wikipedia).

viaduct-at-l-estaque-1908

În anul următor, altor lucrări ale lui Braquel li s-a aplicat eticheta de „cubism” urmând ca în 1910 operele lui Picasso să fie apreciate a fi „cubiste”. Se spune că Braque sau Picasso nu au avut niciodată intenția să picteze pătrate sau cuburi, dar au acceptat acest calificativ ca termen definitoriu pentru arta lor.

Ce intenții au avut Cezanne, Braque, Picasso și cei ce i-au urmat, rămâne să dezbatem într-un alt articol.

Pentru a termina într-o notă cubic colorată, iată mai jos lucrarea lui Picasso, Portretul lui Ambroise Vollard din 1910. (sursa foto- aici)

portretul lui Ambroise Vollard 1910

Cubismul – ca de la om la persoană (I)

Cum se introduce cubismul în discuție?

„Se spune că, într-unul dintre tablourile lui Picasso, se întâlnesc mai multe tipe. Una dintre ele, încercând să relaționeze cu alta, grăiește:

– Ce figură distinsă! Cu cine am plăcerea?

– Aaa, mulțumesc! Sunt una dintre domnișoarele din Avignon și încerc să fac o figură bună.

– Ce coincidență! Și eu sunt tot o domnișoară din Avignon. Eu încerc ……..  ei bine, eu încerc  să fac o figură geometrică.”

Pentru a înțelege mai bine acest dialog, iată în imaginea de mai jos tabloul lui Picasso, „Domnișoarele din Avignon” – pictat în 1907.(sursa foto-wikipedia)

domnișoarele din avignon

Și uite așa am introdus în discuție, cubismul, acest curent artistic al secolului XX.

Unii spun că dialogul dintre cele două „dive” a fost cel care a marcat evoluția ulterioară a operei  artistului. Eu mă îndoiesc.

Cred mai degrabă că a fost influențat de  Paul Cezanne, cel care a recomandat „a reda natura prin intermediul cilindrului, sferei și conului”.

De altfel cei mai avizați critici ai artei îl recunosc pe Cezanne, ca având un rol covârșitor în prima fază a cubismului, numele ei fiind cum probabil lesne intuiți, precubismul.

Iar pentru a vă fi și mai clară înclinația lui Cezanne asupra figurilor geometrice, studiați cu atenție următoarea pictură a sa, realizată în anul 1895, „Cariera Bibemus”. (sursa foto wikipedia)

paul cezanne - cariera bibemus - 1895Cum probabil bănuiați, discuția despre cubism abia începe. Dezbătută pe îndelete, poate fi o discuție foarte lungă. Tocmai de aceea, în acest articol aș mai adăuga doar că următoarele două faze ale cubismului au fost cubismul analitic și cel sintetic, urmând a despica firul în patru în alte articole.

Și pentru a încheia articolul  într-o notă geometric colorată, vă invit la masă, dar nu orice masă ci „Masa cu Pedestal” a lui George Braque, pictată în 1913.(sursa foto tot wikipedia)

masa cu pedestal, George Braque - 1913

Și pentru că am ajuns la masă – Poftiți vă rog , cultură !