Cel mai prețios telefon mobil

Zicopil la tellele trecute, la patinoar,  am întâlnit un băiat de 6 ani împreună cu tatăl său. Puștiul părea foarte încântat de darul de la Moș Crăciun. În scrisoarea adresată moșului, el cerea un telefon mobil, iar moșul i-a îndeplinit dorința. Încercând să fiu drăguță, am intrat în discuție cu piciul:

– Te bucuri că poți să joci multe jocuri pe el, nu-i așa?

– Nu prea, îmi răspunde.

Răspunsul m-a luat puțin prin surprindere, și, în momentul acela, nu mă întrebați de ce, am continuat discuția.

– A, înțeleg, îți place să dai telefoane prietenilor, să faci poze, să asculți muzică.

– Nu prea, îmi răspunde.

Pentru câteva secunde m-am blocat. M-am uitat întrebător către tatăl său și  am avut impresia că, din priviri, îmi spune: taci! Între timp copilul mi-a întors spatele, s-a deplasat câțiva metri și a dus telefonul la ureche. Bineînțeles, tocmai dădea un telefon. Am profitat de moment, și, în șoaptă, m-am adresat tatălui:

– De ce am impresia că am făcut o gafă?!

– Nu-i nimic. Ar fi bine să nu mai insistați cu întrebările. Dă telefon acasă și-i răspunde robotul, adică o înregistrare cu vocea mamei sale. S-a prăpădit în septembrie.

Abia am mai avut putere să spun: „îmi pare rău”.

Mută, priveam copilul cum ascultă la telefon. Nu vorbea, doar asculta.

 (sursa foto – google)

 Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

 

Anunțuri

Nedumerirea sfântului

taxiPoate nu știți, dar după ce Dumnezeu  a creat oamenii,  unul dintre sfinți s-a dus la El și i-a spus:

– Doamne, i-ai creat, dar acum, ca  să nu-ți fie munca în zadar, trebuie să le arăți cum să supraviețuiască.

Și atunci Dumnezeu le-a arătat apa și rostul ei, focul și rostul lui, animalele, plantele, pământul și rostul lor. Mai apoi le-a dat unelte și le-a spus cum să le folosească.

Într-o zi, același sfânt se întoarce la Dumnezeu și-i spune:

– Doamne, până acum e bine, dar oare n-ar fi bine să nu mai facă haotic toți de toate,  vânătoare, unelte, gătit, pescuit și altele? Oare n-ar fi bine cei ce nu au talent la vânătoare să nu vâneze, cei ce nu se pricep la mâncare să nu facă mâncare și tot așa?

– Adică ce vrei tu să spui? întreabă Dumnezeu.

– Doamne, ce-ar fi să inventezi tu meseriile, ca oamenii să știe exact fiecare ce are de făcut.

Și așa au apărut pe rând toate meseriile. Când totul părea că merge brici, Dumnezeu l-a chemat pe sfânt și l-a întrebat:

– Ei, acum ești mulțumit?

– Da Doamne, sunt foarte mulțumit. Doctorul se ocupă de sănătate, profesorul de învățătură, constructorul de construcții, șoferul de condus mașini, bucătarul de mâncare și tot așa. Dar n-am înțeles ceva. Este unul care pare că se pricepe la orice dar nu se pricepe, vorbește mereu deși nu știe mereu a vorbi, te întreabă orice chiar dacă nu ai chef să-i răspunzi, îți dă sfaturi chiar dacă nu ai nevoie, se enervează dacă-l contrazici, îl găsești pe toate străzile  și pentru toate acestea îți mai cere și bani. Cine e acesta Doamne?

– Umblă cumva cu o mașină galbenă? întreabă Dumnezeu.

– Da Doamne, acela.

– Trebuie să fie taximetristul, spuse Dumnezeu.

(rm13)

(acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare)

(sursa foto – google)

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Îmi dați voie să mă-ntâlnească tata?

pictur-copil-in-ploaie-300x289Într-o sală de clasă, un elev de clasa I, uitându-se către fereastră, se ridică brusc din bancă întrebându-și învățătoarea:

– Doamna, plouă?

Învățătoarea abia apucă să dea afirmativ din cap, căci copilul deja se îndrepta către ușă. În drum spre ușă el spuse:

– Bunica mi-a spus, că atunci când plouă, cei care s-au dus la ceruri, coboară sub formă de picături, să-i întâlnească și să-i mângâie pe cei dragi. Îmi dați voie să mă-ntâlnească  tata?

– Bineînțeles, veni răspunsul învâțătoarei.

(ricamihai13)

(sursa foto – Google)

A

Un Globuleț și o Globuliță

globuleț și globulițăDouă globulețe de brad, mai exact un Globuleț și o Globuliță, discutau într-o vitrină:

– Eu aș vrea să mă cumpere familia aceea cu mulți copii care a trecut ieri prin fața vitrinei, spune Globulița.

– De ce? întreabă Globuleț.

– Pentru că aș vrea să îi văd cum se bucură, de sărbători, în familie. Dar tu?

– Ții minte cei doi îndrăgostiți ce au trecut ieri prin fața vitrinei? Cum își spuneau ei vorbe dulci, se îmbrățișau, se sărutau …..  se mângâiau! Ei bine, ei aș vrea să mă cumpere, spune Globuleț.

– De ce?

– Ca să văd continuarea .

(rm13)

(Sursa foto – internet)

 Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Bunică, dacă adorm la loc, vine visu’ înapoi?

copil-trist 2Cunosc această întâmplare de ceva timp de la o bunică. Zilele acestea, pentru că se apropie sărbătorile și se întregesc familiile, m-am hotărât să v-o povestesc și vouă.

Este vorba despre o bunică ce-și crește nepotul, copil de 5 ani, pentru că ambii părinți sunt plecați în străinătate la muncă.  Într-o dimineață, l-a trezit ca de obicei să meargă la grădiniță și l-a întrebat ce a visat. El, trist, i-a răspuns:  

– Eram cu mama și tata.

Câteva minute mai târziu bunica își aștepta nepotul în bucătărie să-i dea să mănânce dar el nu mai venea. L-a găsit ghemotoc în pat, cu fața la perete. Când a simțit-o s-a întors către ea și cu ochii în lacrimi a întrebat-o:

– Bunică, dacă adorm la loc, vine visu’ inapoi?

– Nu știu puiule, hai să vedem.

S-a așezat bunica lângă el, l-a luat în brațe și au adormit.

(sursa foto – google)

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Voluntari pentru o privire

copil trist 1N-are rost să pierd prea mult timp să vă spun în ce împrejurări am ajuns să discut cu Ei, că nu-i important. Când spun Ei, mă refer la  doi copii de 14 sau poate 15 ani,  de la o casă de copii.

Cu toții am avut ocazia măcar o dată în viață, să auzim sau să vedem o știre despre viața într-un cămin de copii, care poate fi mai rea sau mai puțin rea, mai bună sau mai puțin bună, funcție de norocul fiecăruia (că numai de noroc nu e vorba aici, dar … cum să-i spui altfel?).

– Sunt convinsă că aveți multe dorințe, pe care le pot intui, le spun eu, însă cu certitudine există și  dorințe la care cu siguranță nu mă gândesc, am dreptate?

– Nu știm, spune unul dintre ei, dar încercați să ne spuneți și noi vedem dacă ghiciți.

Vă dați seama că am început să spun tot ce-mi trecea în acel moment prin minte că obosisem și la un moment dat, m-am oprit.

– Ei, eu doar asta îmi imaginez.

Unul dintre ei mi-a spus că am atins cam tot și dacă ar fi fost ceva nespus, tot avea legătură cu ce intuisem.

Celălat  însă se uită la mine și-mi spune:

– Ar mai fi ceva. Am vrea să mergem la o organizație de voluntari, dar fără să știe nimeni situația noastră.

– Îmi scapă ceva? întreb eu.

– N-ați înțeles. Vrem să fim voluntari pentru o zi.

– Păi dacă ești voluntar, ești voluntar și nu câștigi nimic, zic eu. Ori voi, fără supărare, faceți parte mai degrabă din categoria celor care au nevoie ori de bani, ori de ajutorul voluntarilor. Și atunci ceva nu se leagă.

– Știam că nu veți înțelege.  A fi voluntar înseamnă pentru noi total opusul a ceea ce suntem acum. Când vin la noi, la casa copilului, voluntarii, oricât s-ar strădui să nu arate, se uită la noi cu milă, cu multă milă, în vreme ce noi ne uităm la ei ca la niște sfinți. Am vrea pentru o zi măcar, să ne privească și pe noi lumea ca pe sfinți.

Restul nu contează.

(rm13)

 (sursa foto – google)
Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Nu vă puneți cu oamenii simpli

În vreme ce unii studiază tomuri întregi de cărți pentru a afla secretul longevității, vecina mea, femeie la 77 de ani, în urma studiului a 4 clase primare și a unei experiențe foarte complexe de viață, știe secretul longevității. Și pentru că nu sunt egoistă vi-l împărtășesc și vouă. Cel mai corect cred că ar fi să o citez pe ea, după care dacă mai aveți răbdare să citiți sau să participați la comentarii bine, dacă nu esențialul oricum e transmis.mamaie optimistă

„- Eu cred că Dumnezeu mă ține încă în viață pentru că nici după atâția ani nu m-am săturat de copiii mei. Îi am mereu cu mine în gând orice aș face. Când pleacă de la mine, deja mi-e dor de ei când  sunt încă la ușă. Atunci începe dorul și ține până îi văd iară … și tot așa. „

Iar acum dacă mai aveți nițică răbdare, s-ar cuveni  să știți despre ea  că  n-a avut și nu are o viață colorată în roz. A trecut prin operații de cancer, își îngrijește de aproximativ 15 ani soțul care a orbit și e suficient de bolnav încât să fie imobilizat în casă, în fiecare dimineață în jurul orei 6 este în grădina din jurul blocului și îngrijește florile pe care tot ea le-a și plantat. Deși se ajută de baston ca să meargă, când s-a făcut anveloparea blocului, deși stă la etajul 3, a urcat pe schele de câte ori a fost necesar ca să-și facă geamurile lună, citește cot la cot cu nepoții enciclopedii pentru a face față comentariilor ulterioare.

Ce-aș mai putea spune? Față în față cu o dragoste puternică, până și moartea își pierde din curaj.

( fotografia este luată de pe net pentru a colora postarea, mamaia de la mine din bloc nu are nevoie de publicitate)

(rm13)

Articolele acestui blog reprezintă proprietatea autorului și nu pot fi folosite integral sau parțial fără permisiunea acestuia în concordanță cu Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Previous Older Entries Next Newer Entries